• Tweet

Dreptul de proprietate asupra unui bun mobil se poate stinge prin pieirea sau abandonarea bunului, dar nu se stinge prin neuz (lipsa de folosință). Dreptul de proprietate asupra unui bun neutilizat se poate dobândi, totuși, prin posesia (stăpânirea) de lungă durata, denumită și uzucapiune. Posesia de bună credință unui bun mobil prezumă proprietatea. Bunurile mobile care par abandonate sau fără stăpân pot fi luate în posesie sau chiar în proprietate, prin ocupațiune.

Lumea în care trăim a transformat unele bunuri neprețuite, cum sunt datele noastre cu caracter personal (fracțiuni ale personalității noastre), apa, aerul, spațiul virtual sau spațiul cosmic de pe orbita joasă a planetei, în bunuri care par fără stăpân, care pot (și sunt) luate în proprietate prin ocupațiune de câteva persoane sau entități care s-au auto-mandatat în acest sens - dacă nu îi știți, căutați-i ca patroni ai GAFAM sau ai giga-fondurilor (BlackRock, Vanguard, State Street, Fidelity) ori printre consultanții strategici globali (McKinsey, nelipsita...).

Ocupațiunea este, în același timp, mecanismul juridic și social ilegitim și anti-democratic prin care statele sau entitățile corporatiste globale s-au „împroprietărit" asupra drepturilor și libertăților noastre, pe care acum, după experimentul psihologic și genetic global denumit la derută „pandemie", le concesionează înapoi titularilor naturali, dar numai cu pipeta/injecția și numai cu condiția supunerii și docilității necondiționate. Interesant este că și dreptul de proprietate asupra imobilelor se poate stinge, parțial sau total, prin renunțarea la dreptul de proprietate - art. 562 alin.2 și art. 889 Cciv.

Această renunțare la dreptul de proprietate nu este o donație, o sponsorizare, un mecenat sau un testament, ci un act juridic unilateral, de sine stătător, care seamănă cu un abandon, dar este o manifestare expresă de voință, o declarație care se face în față unui notar. Bunul poate fi înregistrat în cartea funciară în folosul unității administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu), în baza hotărârii consiliului local sau general. Bunul devine, astfel, proprietatea UAT. Schema juridică imaginată de art. 562 alin.2 și art. 889 Cciv nu este o expropriere sau o rechiziție în folosul primăriei, întrucât presupune voința întreagă și neviciată a fostului proprietar. Sau, cel puțin, nu ar trebuie să fie.

În lumea de azi, însă, o lume în care se acceptă ca fiind valabilă și fezabilă filosofia „marii" resetări, sublimată în sloganul „nu vei mai avea proprietăți, nu vei mai avea bani, dar vei fi fericit", consimțământul nu numai că poate fi viciat, prin constrângere fizică sau morală ori prin violență economică, dar poate fi și fabricat. Omul normal, obișnuit, poate să fie făcut să creadă cu tărie că este decizia sa, bazată pe opțiunea liberă, să dea totul „comunității", pentru a fi „fericit" și a trăi în „siguranță". Idioții utili ai plandemiei chiar au crezut (și, din militantism prost înțeles, i-au obligat și pe alții să creadă, prin intermediul odiosului imperativ al „semnalizării virtuții") că restricțiile totalitare de drepturi și libertăți sunt „pentru siguranța noastră".

Experimentul psihologic al plandemiei a reușit în mare măsură. Preluarea prin ocupațiune a drepturilor și libertăților noastre naturale, perfectată de corporațiile globale și de statele - vătaf ale lor, a ajuns la stadiul în care o bună parte a populației o consideră normală și o acceptă cu zâmbetul fericit chinezesc pe față. Deși este vorba de un act (aparent) voluntar, această renunțare la proprietate seamănă mult cu naționalizările din perioada comunistă.

În calitate de fost judecător și, ulterior anului 1996, de avocat în multe astfel de spețe, am observat că principala apărare a statului și a entităților corporatiste care au preluat prin „privatizare" de la stat fostele proprietăți ale celor afectați de naționalizarea din anii 1948-52, a fost exact caracterul „voluntar" al cedării proprietății. Adică, la fel ca și vakseenarea de azi, care ar fi imperativă, dar nu obligatorie (?!!), cedarea proprietății la stat nu era expres obligatorie, dar refuzul acestei cedări avea consecințe dramatice sau chiar tragice asupra ne-aliniatului. Personal și împreună cu toată familia (care rămânea cu dosar „pătat" zeci de ani după...), ne-aliniatul era exclus din societate, aruncat peste zidurile cetății, fiind sortit pieirii fizice sau distrugerii psihologice. Evident, la un moment dat, naționalizarea nu a mai ținut cont de aparențe: s-a trecut direct la evacuarea din case, pentru a face loc noilor privilegiați ai regimului.

În zilele noastre, exact această schema li se poate aplica unor cetățeni ai orașului Mogoșoaia, Ilfov. Pentru a pune la punct un proiect faraonic al primăriei (construcția de la zero a unui oraș de 60 de mii de locuitori, pe un teren de 1200 de ha, având în centru proprietăți ale „notabilităților" locale, județene sau naționale), proprietarilor li s-a dat „opțiunea" de a renunța la 39% din dreptul de proprietate asupra terenului, pentru a putea păstra restul de 61%, sau de a fi expropriat pe întreg terenul, dar la preț de teren arabil (1,8 euro/mp), iar nu la preț de teren intravilan (minim 150 euro/mp).

Aceasta este nimic altceva decât ruletă rusească. Sau, mai bine zis, sovietică. Ca să păstrezi o parte din dreptul tău de proprietate, plătești taxă de protecție. Ca să poți locui într-o cămăruță din fosta ta casă, plătești statului chirie, restul fiind naționalizat, „pentru siguranța ta". Când "marea resetare" se va face lege, vei fi "invitat" să cedezi fracțiuni babane din proprietatea asupra bunurilor tale, sub sancțiunea de a ți se lua tot. Când se va introduce amprenta de carbon pe casa, mașina, biroul și grădina ta, vei plăti atât de multe taxe, încât vei renunța la dreptul de proprietate. Și vei fi ... fericit. Vă mai amintiți sloganul „fericit în România"? Eu da.

Gheorghe Piperea