• Tweet

Acum, când eu redactez această analiză, iar dumneavoastră o citiți, statul român continuă să plătească datorii rămase de pe urma celei de-a patra flote comerciale din lume. Purtând numele de Petromin. Trei sute de mineraliere care au dispărut. Pe seama cărora mai mulți prădători și-au făcut averea. Printre care și Traian Băsescu.

Oficial, din 2011, nu mai există nici o navă. Dar noi continuăm să plătim. E un fel de viață agonizantă după moartea Petromin. Uriașul scandal în epicentrul căruia s-a aflat Traian Băsescu vizează soarta a doar 16 mineraliere din totalul de 300, care au plasat România, în perioada comunistă, printre statele cu cea mai puternică flotă comercială din lume. Cele 16 mineraliere, a cărora prăduire i-a fost atribuită, de procurori, lui Traian Băsescu, au fost evaluate inițial, sub aspectul prejudiciului, la 300 de milioane de dolari. Apoi, înainte ca această cauză penală să fie judecată, Traian Băsescu a ajuns președinte. După ce a ajuns președinte, procurorul general a informat opinia publică, cât se poate de oficial, că dosarul este suspendat pe perioada mandatului, întrucât președintele României se bucură de imunitate. Și asta, în ciuda faptului că, prin Constituție, imunitea de care se bucură președintele este egală cu zero. Este fix imunitatea de care se bucură un senator sau un deputat.

Și ce să vezi? Acest dosar, declarat oficial suspendat, este redeschis, pe șest, tot de către procurori. În ce scop? În niciun caz în scopul de a se continua cercetările în cauză. El este redeschis pentru ca, rapid, un evaluator desemnat de procurorul de caz să constate că, de fapt, prejudiciul nu există. Prejudiciul de 300 de milioane de dolari s-a tranformat într-un prejudiciu zero. Iar operațiunea s-a făcut în timp ce dosarul era oficial suspendat, ca o consecință a unei false imunități. Dar această istorie, despre care se va mai scrie mult și bine în viitor, vizează doar 16 din totalul celor 300 de nave. Toate cele 300 de nave au fost prădate. Despre 16 se știe câte ceva. Despre celelalte, mai puțin.

Prin 1992, o știre succintă, apărută într-o publicație britanică de shipping, mi-a atras atenția. Conform acesteia, flota de mineraliere existentă la acea dată urma să fie vândută unui anume Katounis. Un pretins armator grec. De fapt, un individ băgat în față. Respectivă flotă număra atunci 300 de mineraliere. Ele fuseseră "maritate", printr-un precontract și printr-o interesantă inginerie financiară, pentru 70 de milioane de dolari. O sumă scandalos de mică. În schimbul ei, Katounis, la înaintare, și cei aflați în spatele său urmau să preia 51% din acțiunile societății Petromin. Adică decizia. Toate deciziile referitoare la viitorul celei de-a patra flote comerciale din lume. La Banca Ion Țiriac, Katounis s-a grăbit să verse, în acest scop, 25 de milioane de dolari. Într-un fel de cont escrow. Un modest avans. Cei 25 de milioane de dolari au dispărut în scurt timp, prin retragerea sistematică a unor sume. După care, Katounis a ținut o conferință de presă în care a încercat să demonstreze că, la rândul său, a fost escrocat. Câteva zile mai târziu, s-a spânzurat.

Din investigațiile pe care le-am făcut și pe care le-am publicat, în zeci de episoade, în Evenimentul Zilei, în România Liberă, în Ultimul Cuvânt și, mai târziu, în Ziarul Ziua, am reușit să stabilesc legături între Ion Iliescu, care era atunci președintele României, Ministerul Transporturilor, unde secretar de stat era nimeni altul decât Traian Băsescu - ulterior, acesta a ajuns chiar ministru -, și șeful securității din Grecia anilor 1990, generalul Grilakis. Acesta, interesat și el de ampla operațiune de prădare a flotei strategice a României, a devenit unul dintre cei mai importanți finanțatori externi ai campaniei electorale prezidențiale a lui Ion Iliescu. Ion Iliescu a beneficiat de la generalul de securitate Grilakis de o cantitate uriașă de afișe electorale, dar și de o mare sumă de bani, cea mai mare parte a acesteia fiind însă sustrasă de consulul român la Atena.

Toate informațiile de mai sus, plus multe altele, mi-au fost confirmate chiar de către generalul Grilakis, căruia m-am prezentat drept un fan, un prieten și un mesager de-al lui Ion Iliescu. Ca și Katounis, care s-a sinucis, Grilakis a dispărut și el. Procuratura din Atena l-a pus sub acuzare pentru că a făcut poliție politică și, în acest scop, a fabricat și eliberat unor persoane documente false de identitate. Odată cu disparitia celor doi, misterul a continuat să învăluie, ca într-un halou, uriașa flotă de mineraliere care a dispărut ca în Triunghiul Bermudelor.

Un recent documentar făcut de reporterii de la Jurnalul Național ne informează că ultima navă a flotei transformată în nălucă a dispărut în 2011. Acest mineralier, rebotezat "Carmen Silva", și-a dat obștescul sfârșit fiind arestat în Marea Marmara și transformat în fier vechi pentru o datorie de 13 milioane de dolari către o firmă austriacă. Care cheltuise, în mod straniu, de câteva ori mai mulți bani pentru repararea mineralierului. Între timp, societatea austriacă a fost vândută unui tânăr miliardar ucrainean. Deci, din 2011, Petromin nu mai are absolut nici o navă. Cu toate astea, plătim în continuare datorii în urma faimoasei flote strategice a României. Ultima factură a venit și a fost onorată în această toamnă. Suntem în anul de grație 2016.

Cititorul se va întreba, desigur, din ce bani mai sunt plătite aceste datorii de către o societate în faliment. Din imobiliare. În vremurile de glorie, Petromin avea nu numai 300 de nave care au putut fi făcute bucăți, ci și numeroase clădiri care, treptat, au fost și sunt și ele făcute bucăți. Dacă nu ar fi extrem de tristă această istorie, ea ne-ar face să râdem în hohote. Dar dacă nu vrem să râdem în hohote, ci vrem să aflăm totuși adevărul până la capăt, atunci singura speranță este să îi rugăm frumos pe procurori să redeschidă și acest uriaș dosar. În care, pe lângă Ion Iliescu și Traian Băsescu, vor fi identificate numeroase alte vedete ale lumii politice, lumii afacerilor și lumii financiare în care trăim.

Sorin Rosca Stanescu