• Tweet

Autor: François Vadrot

În timp ce SUA aliniază peste 50.000 de soldați în Golf și Iranul suferă de douăzeci și șase de zile lovituri aeriene de o intensitate fără precedent, o idee domină majoritatea comentariilor: nicio invazie terestră a Iranului nu este realistă din punct de vedere militar cu forțele desfășurate în prezent. Aceasta este teza susținută de site-ul houseofsaud, care reamintește diferența abisală dintre dispozitivul prezent în regiune și ceea ce ar necesita o campanie terestră de amploare.

Dar această interpretare lasă în umbră o altă ipoteză, de natură foarte diferită. În eseul său dedicat golfului Chabahar, analistul Doomernat nu descrie o invazie sau o ocupație de durată, ci un raid amfibiu limitat, adaptat la mijloacele deja prezente în zonă: două unități expediționare de pușcași marini, un batalion de Rangers, un sprijin aeronaval puternic și o durată foarte scurtă.

Cu alte cuvinte, cele două texte nu se contrazic în totalitate. Ele nu se referă la același război. Unul raționează la scara unei campanii terestre menite să distrugă sau să ocupe Iranul. Celălalt are în vedere o lovitură tactică scurtă, spectaculoasă, exploatabilă din punct de vedere politic, apoi eventual reversibilă. În această diferență de scară, de scop și de durată se află adevărata problemă.

Harta regiunii care arată Iranul, Omanul, Emiratele Arabe Unite, Pakistanul și vestul Indiei, cu o săgeată roșie care indică amplasarea orașului Chabahar pe coasta de sud-est a Iranului: un punct de sprijin foarte diferit de un scenariu centrat pe Golful Persic sau strâmtoarea Ormuz.

Analiza houseofsaud, intitulată Cincizeci de mii de soldați și nicio cale de a intra în Iran (Fifty Thousand Troops and No Way Into Iran), se bazează pe constatarea că efectivele desfășurate în prezent de Washington în regiune - aproximativ 50 000 de militari, dintre care două grupuri aeronavale și două unități expediționare de pușcași marini (MEU) - reprezintă doar o fracțiune din ceea ce ar fi necesar pentru o invazie convențională a Iranului.

Bazându-se pe datele Institutului Internațional pentru Studii Strategice (IISS) și pe lecțiile războaielor din Irak și Afganistan, articolul prezintă o matrice de cinci scenarii, de la un raid limitat pe insula Kharg până la o invazie totală însoțită de o ocupație. În toate cazurile, necesarul de trupe variază de la 150.000 la peste un milion de oameni. Concluzie: cu mijloacele actuale, este posibilă doar o operațiune „discretă și limitată în timp" - și asta doar cu prețul unei escaladări majore a conflictului cu țările din Golf.

Ceea ce frapează în acest studiu este absența totală a golfului Chabahar din lista opțiunilor. Cu toate acestea, Chabahar, situat în provincia Baluchistan, este marea poartă maritimă sudică a Iranului, la mii de kilometri de fronturile de vest și de nord, unde armata regulată și Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (CGRI) și-au concentrat apărarea.

Tocmai pe acest punct intervine eseul lui Doomernat, La doctrine Trump et le débarquement dans la baie de Chabahar (Doctrina Trump și debarcarea în golful Chabahar). Publicat pe o platformă confidențială de analiză geopolitică, textul detaliază, oră cu oră, o operațiune amfibie care vizează instalațiile portuare din Chabahar și aeroportul militar vecin din Konarak.

Autorul își justifică ipoteza prin doctrina militară informală a lui Donald Trump: „a-și asuma riscuri îndrăznețe, a transforma operațiunea într-un spectacol mediatic, a nu cheltui capital politic înainte de acțiune și a lăsa succesul să se justifice a posteriori. " În această logică, un raid de douăsprezece până la patruzeci și opt de ore, condus de două MEU, un batalion de Rangers și susținut de întreaga Flotă a 5-a, ar putea fi prezentat ca o victorie răsunătoare - chiar dacă acordul de încetare a focului care ar urma s-ar dovedi modest din punct de vedere diplomatic.

Spre deosebire de insulele din Golful Persic (Abu Musa, Marea și Mica Tomb), unde apărătorii nu au adâncime strategică și unde pierderile americane ar risca să fie inacceptabile, Chabahar oferă o cale de ieșire: forțele locale sunt considerate slabe, populația baluchi este, din punct de vedere istoric, mai puțin supusă regimului de la Teheran, iar munții din spate ar permite o retragere rapidă pe mare sau pe calea aerului dacă contraofensiva iraniană s-ar dovedi prea violentă.

Trei ipoteze pentru a explica unghiul mort Chabahar:

1. O diferență de natură: invazie versus raid

Primul articol raționează în termeni de invazie și ocupație, cu obiective strategice clasice (schimbare de regim, controlul infrastructurilor petroliere). Al doilea are în vedere o lovitură tactică: a lovi, a distruge simboluri (baze navale ale CGRI, buncăre de drone), apoi a se retrage înainte ca adversarul să aibă timp să-și concentreze forțele. Cele două nu se referă la același război. Dar această distincție este rar făcută în mass-media de larg consum, ceea ce permite menținerea confuziei.

2. Un unghi mort intenționat?

Omiterea portului Chabahar din studiul houseofsaud poate fi interpretată ca o alegere editorială menită să nu atragă atenția asupra unui punct slab al Iranului. Site-ul, apropiat cercurilor de securitate din Golf, ar avea tot interesul să descurajeze ideea unei aventuri terestre de amploare care ar pune Arabia Saudită în prima linie, lăsând în același timp hărțile operaționale în afara dezbaterii publice.

3. O manevră de diversiune?

Ipoteza cea mai interesantă este cea a unui război informațional deliberat. Prin deturnarea atenției într-o discuție savantă despre efectivele necesare unei invazii (500.000 până la 1,6 milioane de oameni), se distrage atenția de la ceea ce este efectiv realizabil cu 50.000 de soldați: un raid chirurgical asupra unui punct precis, ales pentru vulnerabilitatea sa și pentru ponderea sa simbolică redusă în ochii regimului iranian.

Din această perspectivă, textul lui houseofsaud ar juca rolul unei diversiuni - sau, cel puțin, al unei confuzii - impunând în mintea publicului ideea că nicio operațiune terestră nu este posibilă. În același timp, voci mai discrete, precum cea a lui Doomernat, pregătesc terenul operațional detaliind modalitățile unui raid pe care strategii de la Pentagon nu le pot ignora.

Golful Chabahar prezintă mai multe avantaje pentru o intervenție limitată:

• Distanța față de centrele de decizie iraniene: situată la peste 1 500 km de Teheran, regiunea este mai puțin supravegheată, iar întăririle ar avea nevoie de câteva zile pentru a ajunge.
• Apărare costieră mai slabă: spre deosebire de strâmtoarea Ormuz sau de coastele Khuzestanului, zona nu este saturată de rachete antinavale.
• Populație mai puțin ostilă: Baluchistanul este o regiune în care sentimentul separatist, deși exagerat de unii analiști, limitează aderența la cauza regimului.
• Obiective simbolice: baza navală a marinei iraniene și instalațiile de drone subacvatice de la Konarak sunt ținte a căror distrugere ar putea fi prezentată ca un succes major.

Mai presus de toate, operațiunea ar putea fi realizată doar cu forțele deja prezente: cele două MEU (aproximativ 4.500 de pușcași marini), un batalion de Rangers (aproximativ 800 de oameni) și acoperirea aeriană și navală a Flotei a 5-a. Exact ceea ce este în prezent desfășurat între Golful Persic și Marea Omanului.

Contrastul dintre cele două analize nu este întâmplător. El reflectă o dilemă centrală a strategiei americane în Orientul Mijlociu: cum să se infligă Iranului o înfrângere tactică suficient de spectaculoasă fără a se angaja într-un război de uzură pe care nici Washingtonul, nici Riadul nu îl pot susține?

Tăcerea marilor studii cu privire la opțiunea Chabahar nu este probabil o omisiune. Într-un context în care fiecare declarație este cântărită, eliminarea scenariului cel mai plauzibil de către mass-media influente precum houseofsaud ar putea fi o modalitate de a adormi vigilența Teheranului - sau, dimpotrivă, de a testa reacția iraniană față de o ipoteză pe care militarii americani o iau foarte în serios.

Între timp, navele amfibii USS Tripoli și USS Boxer au părăsit Japonia și se îndreaptă spre Golf. Infanteria marină de pe aceste nave nu a fost desfășurată pentru a distribui ajutoare umanitare. Istoria ne amintește că războaiele încep adesea acolo unde nimeni nu se aștepta - și că articolele care spun că acestea sunt imposibile pot fi uneori cele mai bune acoperiri pentru a le pregăti.