• Tweet

„Ura este o datorie națională", titra L'Humanité, oficiosul Partidului Comunist Francez, în 1947. Același cotidian își îndemnase cititorii, la 4 iulie 1940, să fraternizeze cu soldații Wehrmacht-ului, doar la trei săptămâni după ce Hitler și generalii săi umiliseră Franța.

Faptul că intelectualii aderau fără rezerve la strategia prin care ura era convertită în violență, în asasinat, devenind nu doar creatori de ideologii, ci stârnind explicit la acțiuni de exterminare fizică, este ușor de dovedit luând în discuție cazul lui Jean-Paul Sartre. Într-un interviu acordat publicației Actuel, la 28 februarie 1973, Sartre afirma: „Un regim revoluționar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care-l amenință, iar eu nu văd alt mijloc decât moartea."

Cred că asta e soluția pentru România "omului nou" userizat, bolojenizat.

Cea propusă de înaintașul marxist Sartre: după preluarea puterii, adversarii care organizează conspirații trebuiesc eliminați; închisoarea nu este suficientă, deoarece „se poate ieși din închisoare". Pentru siguranâă, exterminarea e singura soluție :"Revoluția Franceză din 1793, în opinia lui, „probabil nu a ucis destul", ceea ce a permis revenirea vechii ordini".

Câți ofițeri avea Securitatea lui Ceaușescu în 1989. Numărul lor te va surprinde

De ce nu se ieftinesc apartamentele în plină criză economică. Explicațiile din spatele fenomenului

Lectura - cărțile -, ne amintesc întotdeauna că marile ideologii ale urii nu apar niciodată în decoruri apocaliptice. Ele se nasc în camere luminate modest, între cărți, reviste, cafele, profesori respectabili și oameni convinși că servesc binele.

Cîteva zile, am fost tentat să cred că "președintele" N. Dan a schimbat discursul, că a înțeles drama României.Totuși, n-a durat mult.

Adevărul e că prea puțin se schimbă, în fond, omul.

Se schimbă costumele, jargonul, decorurile istorice, dar nu și voluptatea aceea rece de a-l considera pe celălalt inferior moral. Niciodată ura nu se recunoaște pe sine drept ură. Întotdeauna își spune progres, dreptate, igienă morală, viitor. Chiar și călăul se vede, aproape întotdeauna, drept medic.

Discursul lui Nicușor Dan, care, deși poate părea la suprafață o reașezare „suveranistă" a poziției României, nu cred că este, în fond, decât o preluare prudentă, aproape tradusă, a noii linii europene formulate de Ursula von der Leyen: revenirea asupra unor politici energetice și de apărare, după ani în care exact aceleași politici fuseseră promovate cu zel. Discursul împiedicat al așa-zisului președinte surprinde nu atât ca discurs politic, cât ca o recunoaștere a unei boli mai vechi a provinciei: incapacitatea de a gândi singură până la capăt. Nicușor Dan nu pare, aici, omul care formulează o idee proprie despre interesul național, ci omul care simte noua direcție a centrului și o reproduce în românește, cu o întârziere atentă și cu o gravitate de împrumut.

Trist nu este doar că se imită Bruxelles-ul, ci că se imită până și răzgândirea lui.

Ecologia exagerată, apărarea, energia, relația cu America lui Trump - toate par mutate dintr-un vocabular în altul, fără ca între ele să apară acel moment de conștiință în care un stat își întreabă lucid propriul interes.

Iar România rămâne, ca de atâtea ori, într-o poziție aproape comică și dureroasă: are dreptate când spune că nu și-a apărat destul interesele în Uniunea Europeană, dar spune asta tocmai printr-un discurs care dovedește cât de puțin obișnuită este să le gândească singură.

Privesc de câțiva ani România cu o tristețe pe care nu știu exact să o explic.

Nu tristețea politică - politica a fost mereu murdară și grotescă - ci tristețea aceasta mai adâncă, aproape organică, de a vedea cum un popor începe să se fractureze sufletește. Am impresia că trăim într-o țară în care oamenii nu se mai contrazic, ci se exclud reciproc din umanitate. Două Românii stau față în față și nu se mai privesc ca două sensibilități diferite ale aceleiași națiuni, ci ca două specii adverse.

Uneori deschid televizorul târziu, aproape din masochism, și îi ascult pe profesorii aceștia etern invitați, pe activiștii cu expresii grave și pe moderatorii cu zâmbet subțire, explicând doct de ce jumătate din țară este „toxică", „înapoiată", „periculoasă", „needucată", „captivă conspirațiilor", incapabilă să înțeleagă mersul corect al istoriei. Și de fiecare dată mă lovește același lucru: nu neapărat ce spun, ci plăcerea cu care o spun. Plăcerea aceea discretă, intelectuală, aproape senzuală, de a disprețui.

Acesta este marele succes al neomarxismului occidental importat la noi de niște epigoni provinciali care probabil nici n-au citit mare lucru din autorii pe care îi invocă: faptul că a reușit să transforme resentimentul în virtute și ura în rafinament moral. Nu mai este nevoie să ridici vocea. Nu mai este nevoie să ameninți explicit. Este suficient să vorbești despre ceilalți cu un calm pedagogic, cu acel aer al omului care știe că se află „de partea bună a istoriei". Formula aceasta mă înfioară de fiecare dată. Aproape toate monstruozitățile moderne au fost comise de oameni convinși că istoria le dă dreptate.

Dar ceea ce mă tulbură cel mai tare este participarea intelectualilor la această atmosferă.

Secolul trecut ar fi trebuit să-i facă mai modești. Să-i învețe că marile crime politice nu au fost pregătite de analfabeți, ci de oameni culți, strălucitori, sofisticați, capabili să transforme exterminarea într-o idee elegantă. Ori, intelectualul modern pare incapabil să învețe ceva din ruinele propriului secol. El continuă să creadă că ura lui este diferită, că resentimentul lui este justificat, că excluderea pe care o practică are o noblețe morală absentă la ceilalți.

Privesc uneori chipurile acestea tinere din studiouri - băieți imberbi deveniți profesori înainte de a avea operă, fete severe care vorbesc despre democrație cu o intoleranță aproape mistică - și am sentimentul că asist la nașterea unei noi aristocrații morale, infinit mai crude tocmai fiindcă se consideră virtuoasă. În fond, omul cu adevărat periculos nu este fanaticul care știe că urăște, ci fanaticul care își confundă ura cu binele.

Poate de aceea m-a urmărit atât de mult fraza aceea despre „datoria națională" a urii.

Pentru că ea nu aparține doar unei epoci moarte. Ea reapare ori de câte ori o societate începe să creadă că o parte dintre oamenii ei nu mai merită ascultați, înțeleși sau măcar suportați. La început sunt ironizați. Apoi demonizați. Apoi reduși la etichete. „Putiniști." „Toxici." „Extremiști." „Needucați." "Fără dinți în gurile urîte". Din clipa aceea, omul concret dispare. Rămâne doar categoria. Iar categoria poate fi urâtă fără remușcare.

Adevărata tragedie a României nu este sărăcia, nici corupția, nici măcar mediocritatea politicienilor, ci faptul că începem să pierdem instinctul fraternității elementare. Nu iubirea - aceea este rară și fragilă - ci simpla capacitate de a accepta că celălalt, chiar când greșește, rămâne om.

Iar în clipa în care un popor uită asta, începe încet să se dezintegreze sufletește, chiar dacă încă mai are granițe, imn și alegeri.

Nu cred că am nevoie de mari tratate ca să recunosc omul nou, pe care vrea s-l întruchipeze acum USR-ul, Dominic Fritz, Bolojan, și, din nefericire ceeace a mai rămas din PNL, distrus de Băsescu și acum de neomarxiștii post-băsiști...

L-am văzut. L-am auzit. L-am simțit în aerul acela gros, de sală de ședință, de lozincă, de frică amestecată cu entuziasm prefăcut. Noi, cei care am trăit sub Ceaușescu, avem un organ special pentru asta, un fel de glandă a neîncrederii, o mică rană care se deschide imediat când auzim din nou cuvinte mari despre viitor, despre reformă, despre salvare, despre omul care trebuie schimbat pentru binele lui.

Nu suntem neapărat mai inteligenți decât ceilalți, dar suntem mai speriați de anumite formule.

Știm cum sună începutul unei inginerii morale. Știm cum începe dresajul. Întâi ți se spune că lumea veche e murdară, apoi că oamenii vechi sunt compromiși, apoi că trebuie curățată societatea, apoi că numai cei noi au dreptul să vorbească în numele viitorului.

Ceaușescu voia și el un om nou. Un om dezbrăcat de memorie, smuls din familie, din sat, din biserică, din rușine, din noblețea mică a gesturilor moștenite. Un om care să nu mai aibă rădăcini, ci doar apartenență. Să nu mai aibă conștiință, ci linie de partid. Să nu mai aibă îndoială, ci elan revoluționar. Să fie muncitor, disciplinat, colectiv, gata să aplaude, gata să raporteze, să toarne, gata să creadă că foamea lui era o formă de demnitate istorică. Omul nou ceaușist era, în fond, un om sărăcit nu doar material, ci metafizic. I se luase dreptul de a fi complicat.

Acum produsul - deși, în principiu același, de tip neobolșevic, userizat -, pare altfel. Nu mai poartă salopetă ideologică, nu mai ridică pancarte roșii, nu mai vorbește despre cincinal și despre clasa muncitoare. Are laptop, grant, limbaj de corporație, indignare morală și o siguranță obraznică în privire. Nu mai spune „partidul are dreptate", ci „experții au decis", „valorile europene cer", „societatea civilă solicită", „oamenii educați știu".

Dar mecanismul îmi pare tulburător de familiar. Și acesta vrea să fabrice un om fără memorie. Și acesta privește trecutul ca pe o boală. Și acesta împarte lumea în iluminați și reacționari, în curați și impuri, în progresiști/ corporatiști și "resturi istorice".

Diferența este de ambalaj, nu de instinct.

Omul nou marxist de ieri era chemat să se supună partidului-stat. Omul nou de azi e chemat să se supună unei puteri mai difuze, mai elegante, mai greu de prins: rețele, instituții, corporații, birocrații morale, tribunale de opinie, comitete invizibile ale binelui obligatoriu. Ieri trebuia să fii docil în numele poporului. Azi trebuie să fii docil în numele libertății. Ieri ți se cerea să aplauzi conducătorul. Azi ți se cere să aplauzi formula corectă, limbajul corect, tabăra corectă, indignarea corectă. Ieri frica purta uniformă. Azi poartă badge.

Și totuși, la capăt, produsul trebuie să fie același: un om ascultător. Un om care nu gândește până la capăt, ci doar până unde îi permite climatul. Un om care nu mai are curajul nuanței. Un om care repetă parole morale așa cum altădată se repetau lozinci politice. Un om care nu se mai întreabă dacă adevărul e adevăr, ci dacă adevărul e acceptabil. Un om care a învățat să se teamă de propria libertate.

De aceea mă neliniștește atât de mult această nouă construcție. Pentru că eu știu că omul nou nu se naște niciodată din iubire pentru om. Se naște din dispreț față de omul existent. Din iritarea ideologului în fața ființei reale, imperfecte, încăpățânate, locale, carnale, credincioase, rușinate, contradictorii. Omul concret îi deranjează pe toți constructorii de lumi. Are miros, are familie, are amintiri, are morți în cimitir, are o limbă care nu poate fi complet administrată. De aceea trebuie refăcut.

Și aici începe oroarea discretă: nu când puterea spune că vrea să conducă oamenii, ci când spune că vrea să-i îmbunătățească.

Atunci trebuie să fim atenți. Atunci începe laboratorul. Atunci începe școala reeducării, fie ea comunistă, corporatistă sau moral-progresistă. Pentru că orice regim care promite un om nou ascunde, undeva, o ură față de omul vechi. Iar omul vechi suntem noi: cu părinții noștri, cu fricile noastre, cu țara aceasta neîndemânatică, cu rușinile și supraviețuirile ei.

Eu nu mai cred în oamenii noi. Cred, cel mult, în oameni care își păstrează o anumită decență veche. În oameni care nu se grăbesc să condamne tot ce nu înțeleg. În oameni care nu confundă inteligența cu aroganța și reforma cu disprețul. În oameni care știu că libertatea nu înseamnă să schimbi o supunere cu alta, o lozincă veche cu o lozincă nouă, un secretar de partid cu un manager moral.

Poate că asta este datoria celor care au trăit destul ca să recunoască semnele: să spună, chiar cu voce joasă, că dresajul rămâne dresaj, chiar când vine parfumat, european, corporatist și luminos. Că omul nu trebuie reconstruit de niciun partid, de nicio ideologie, de nicio castă de experți cu suflet de comisar. Că libertatea adevărată începe abia acolo unde cineva are voie să rămână om vechi, adică om întreg.

Octavian Hoandră