• Tweet

Uniunea Europeană este pe cale să intre în ceea ce s-ar putea dovedi a fi cea mai amenințătoare fază din istoria sa zbuciumată. În câteva săptămâni, noua Comisie Europeană condusă de Ursula von der Leyen va intra oficial în pâine, moment în care aceasta va avea un control aproape neîngrădit asupra politicii blocului.

Luna trecută, când von der Leyen a prezentat componența și structura organizatorică a noii Comisii, chiar și presa mainstream, în general prietenoasă cu Bruxelles-ul, a fost nevoită să admită că a reușit o adevărată lovitură de stat. Prin plasarea unor loialiști în roluri strategice, marginalizarea criticilor săi și stabilirea unei rețele complicate de dependențe și suprapuneri de sarcini care împiedică orice persoană să dobândească o influență excesivă, președintele Comisiei a pregătit terenul pentru o „acaparare a puterii" supranaționale fără precedent, care va centraliza și mai mult autoritatea la Bruxelles - în special în mâinile doamnei von der Leyen însăși.

Aceasta este ocupată cu transformarea Comisiei „dintr-un organism colegial într-un birou prezidențial", după cum a remarcat Alberto Alemanno, profesor de drept european la HEC Paris. Dar acesta este punctul culminant al unui proces de lungă durată. Comisia și-a extins pe furiș puterile pentru o lungă perioadă de timp, evoluând de la un organism tehnic la un actor politic în toată regula, ceea ce a dus la un transfer major de suveranitate de la nivel național la nivel supranațional, în detrimentul controlului democratic și al responsabilității. Dar această „comisionalizare" este acum dusă la un nivel cu totul nou.

Luați în considerare politica externă a blocului și, în special, politica sa de apărare și securitate. A trecut relativ neobservat faptul că von der Leyen s-a folosit de criza ucraineană pentru a face presiuni în vederea extinderii puterilor executive de sus în jos ale Comisiei, ceea ce a condus la o supranaționalizare de facto a politicii externe a UE (în ciuda faptului că Comisia nu are competențe formale în astfel de chestiuni), asigurând în același timp alinierea (sau, mai degrabă, subordonarea) blocului la strategia SUA-NATO.
„Comisia se transformă din organism tehnic în actor politic cu drepturi depline".

Un aspect semnificativ al acestei evoluții a fost numirea în funcții-cheie în domeniul apărării și al politicii externe a unor reprezentanți ai statelor baltice (cu o populație totală de puțin peste 6 milioane de locuitori), care au urcat acum în lanțul trofic politic, deoarece împărtășesc poziția über-hawkish a lui von der Leyen față de Rusia.

O figură deosebit de importantă este Andrius Kubilius, fost prim-ministru al Lituaniei, care, dacă va fi confirmat, va prelua rolul de prim comisar european pentru apărare. Kubilius, cunoscut pentru legăturile sale strânse cu ONG-uri și grupuri de reflecție finanțate de SUA, va fi responsabil pentru industria europeană de apărare și se așteaptă să militeze pentru o mai mare integrare a producției militar-industriale.

În plus, Kubilius a făcut parte din consiliul consultativ al Institutului Republican Internațional și este un fost membru al Inițiativei EuroGrowth a Consiliului Atlantic - două organizații atlantiste al căror obiectiv principal este promovarea intereselor corporative și geopolitice ale SUA în întreaga lume.

Numirea lui Kubilius are loc alături de cea a lui Kaja Kallas, fost prim-ministru al Estoniei, în funcția de șef al politicii externe și de securitate europene, a finlandezei Henna Virkkunen în funcția de vicepreședinte executiv și comisar pentru tehnologie și a letonului Valdis Dombrovskis, în funcția de comisar pentru economie și productivitate.

Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că un organism precum Consiliul Atlantic, care s-a remarcat prin abordarea sa foarte dură față de conflictul Rusia-Ucraina, a salutat formarea acestei „echipe baltice", considerând-o un semnal că UE consideră Rusia drept „principala sa amenințare" și că blocul va rămâne în pas cu America în ceea ce privește Ucraina și alte probleme geopolitice cheie, cum ar fi China.

Pe lângă remodelarea politicii externe a UE, von der Leyen încearcă, de asemenea, să centralizeze procesul bugetar al Uniunii - o măsură care i-ar consolida și mai mult puterea. În cadrul sistemului actual, aproximativ două treimi din fondurile structurale ale UE sunt acoperite de politica regională sau de coeziune socială a blocului, prin care banii sunt acordați direct regiunilor și gestionați în mare parte de acestea, pentru punerea în aplicare a proiectelor aprobate de UE. Dar von der Leyen intenționează acum să schimbe radical sistemul.

Noul plan bugetar pentru perioada 2028-2034 propune crearea unui singur fond național pentru fiecare stat membru, care va determina cheltuielile în sectoare care variază de la subvențiile agricole la locuințele sociale. Conform modelului propus de von der Leyen, banii nu ar mai fi acordați organismelor locale, ci guvernelor naționale, condiționați - și acest lucru este esențial - de punerea în aplicare a reformelor dictate de Bruxelles. Acest lucru ar crea, în esență, un sistem instituționalizat de șantaj financiar, oferind Comisiei un instrument puternic de presiune asupra țărilor pentru a se conforma agendei UE prin reținerea fondurilor în caz de nerespectare. Criticii susțin, de asemenea, că aceasta este o perdea de fum pentru reducerea programelor existente și deturnarea banilor către noi priorități, precum apărarea și dezvoltarea industrială.

Planul prevede, de asemenea, crearea unui grup director ad hoc care se va ocupa de procesul bugetar. Acest grup va cuprinde pe von der Leyen însăși, departamentul bugetar și Secretariatul General, care funcționează sub autoritatea directă a președintelui. Această centralizare va îndepărta puterea de la regiuni, care au adesea o înclinație politică mai conservatoare, și de la alte departamente ale Comisiei, în mâinile lui von der Leyen.

Abordarea tot mai autoritară a președintelui a fost evidentă în timpul unei confruntări în Parlamentul European cu Viktor Orbán, când von der Leyen a încălcat protocolul diplomatic pentru a lansa un atac dur la adresa prim-ministrului ungar.

Ea l-a criticat pe Orbán pentru menținerea relațiilor diplomatice și economice cu Rusia, numindu-l „un risc de securitate pentru toată lumea", și a criticat implicit încercările sale de a negocia un acord de pace cu Vladimir Putin. Orbán a ripostat, subliniind eșecul catastrofal al strategiei UE privind Ucraina și susținând că Comisia Europeană ar trebui să fie „neutră" și un „gardian al tratatelor" și că von der Leyen acționează, în schimb, într-un mod politic nepotrivit.

„Europa nu este la Bruxelles, nu este la Strasbourg", a spus Orbán. „Europa este în Roma, Berlin, Praga, Budapesta, Viena, Paris. Este o alianță a statelor-națiune". În termeni de fond, Orbán are, desigur, dreptate: Națiunile europene și popoarele lor sunt depozitarii capitalului cultural, civilizațional și, îndrăznesc să spun, spiritual al Europei. Într-un sens fundamental, ele sunt „Europa". Dar adevărul este că UE a încetat să mai fie „o alianță a statelor naționale" cu mult timp în urmă.

În ultimii 15 ani, Comisia a exploatat „permacriza" Europei pentru a-și spori radical, dar pe ascuns, influența asupra domeniilor de competență care anterior erau considerate a fi apanajul guvernelor naționale - de la bugetele financiare și politica de sănătate până la afacerile externe și apărare. Ca urmare, UE, prin intermediul Comisiei, a devenit efectiv o putere suverană cvasi-dictatorială cu autoritatea de a-și impune agenda statelor membre și cetățenilor acestora, indiferent de aspirațiile lor democratice.

Această „lovitură de stat în materie de competențe" a atins noi cote în timpul primei președinții a Ursulei von der Leyen (2019-2024), ca răspuns la crizele Covid-19 și Ucraina - și este acum pe punctul de a fi instituționalizată cu al doilea mandat al acesteia.

În multe privințe, sentimentul este că UE a intrat definitiv în etapa sa sovietică târzie. Confruntate cu prăbușirea socială și economică a blocului, cu escaladarea crizelor geopolitice, cu prăbușirea legitimității democratice și cu creșterea revoltelor „populiste", elitele politico-economice ale Europei au ales să declare război total împotriva a ceea ce a mai rămas din democrație și din suveranitățile naționale. Șuruburile regimului tehno-autoritar al UE sunt strânse din ce în ce mai tare. Pentru o licărire de speranță, am putea să ne întoarcem la istoria Uniunii Sovietice însăși: Acum 30 de ani, reacția autoritară la criza sistemului sovietic a accelerat pur și simplu dispariția regimului. Se va dovedi același lucru valabil și pentru UE?

Articol scris de Thomas Fazi pentru UnHerd