• Tweet

Filosoful Andrei Pleșu a vorbit, în cadrul unui discurs, despre omul contemporan, în care descrie apatia pe care o resimte uneori, despre înstrăinare, vanitate și despre timpul pe care îl risipim în lucruri mărunte.

„Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care-l am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții. Din când în când îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajiști și nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri și adieri.

Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat. Sunt ocupat, sunt grăbit, sunt iritat, hărțuit, copleșit de lehamite. Am o existență de ghișeu. Mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenții, sfaturi și complicități.

Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgențe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând ‘situațiunea': gropile din drum, moravurile șoferilor autohtoni, căldura sau frigul, praful sau noroiul, morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modelele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupția, bezmeticia tranziției.

Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă. Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sechelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat. Colecționez antipatii și prilejuri de insatisfacție. Scriu despre mizerii și mărunțișuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil.

Neoliberalii la conservatori, postmoderniștii la elitiști. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacționar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziție, elanul, jubilația. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineață până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența. Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză, de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poți acuza că ai consimțit în prea mare măsură imediatului, că nu știi să-ți dozezi timpul și afectele, că nu mai deosebești între esențial și accesoriu, că, în sfârșit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianța toxică a momentului și a veacului. Suntem năpădiți de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesității.

Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine și legitim în postura de ființe cunoscătoare, eul propriu ca obsesie. E normal, până la un punct, să fim preocupați de noi înșine, să ne îngrijim de mintea și de corpul nostru, să ne dorim o viață confortabilă, o carieră împlinită, un amplasament social impunător sau măcar convenabil. E firesc să acordăm o atenție specială proiectelor noastre, scopurilor noastre, ideilor noastre. În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulți oameni care și-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile și marile lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor. Pustiesc totul în jur, etalându-și, aproape obscen, portretul propriu.

Lumea în întregul ei și oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie ale destinului lor, ale planurilor lor imediate și de perspectivă. Rezultatul e dizgrațios și contraproductiv. Indivizii pe care îi am în vedere folosesc orice împrejurare ca să vorbească despre ei. Sunt subiectul lor predilect: la recepții, vernisaje, mese amicale, pe stradă, în autobuz, peste tot unde poți avea ghinionul să-i întâlnești. Te țin de nasture și vorbesc precipitat, cu patimă, dinaintea privirilor tale împăienjenite de exasperare. Tocmai au avut o idee extraordinară, tocmai au terminat o carte, tocmai au pățit ceva incredibil, tocmai vor să te viziteze sau să-i vizitezi ca să discute pe îndelete despre biografia lor interioară sau publică. Vor să-ți arate ceva, să-ți propună ceva, să-ți ceară ceva, vor să te implice în traseul lor.

Nu iau în calcul posibilitatea să ai, la rândul tău, propriul tău traseu, proiectele tale, prioritățile tale. Își însușesc timpul tău și se joacă impetuos cu nervii tăi. Îți fac agenda. Exiști pentru a-i sluji. Fără să-și dea seama, te tratează ca pe un neant util. Neant pentru că, substanțial, nu dau doi bani pe existența ta, pe libertatea ta, pe dreptul tău de a decide singur ce vrei și ce nu vrei să faci, dar neant util pentru că poți căpăta o funcție în viața lor. Le poți scrie o prefață, le poți lansa o carte, le poți face rost de o slujbă, de o editură, de o bursă, de o relație sau, pur și simplu, le poți asculta îndelung discursul de la care alții, mai abili, au reușit să se eschiveze. Degeaba le spui că ești într-o perioadă grea, că n-ai timp nici pentru obligațiile personale, că ești depășit de prea multe solicitări centrifugale. Tenacitatea lor e indemolabilă. ‘Trebuie să poți, știu că poți, să nu zici că nu poți. Nu o să-ți pară rău!'", a concluzionat Pleșu.