• Tweet

Nu știm încă dacă summitul sino-american de la Beijing a însemnat începutul secolului ordinii chineze, dar, cu certitudine, a fost sfârșitul secolului umilinței chineze.

Și chiar dacă el nu a adus pacea între SUA și China, cu certitudine a transformat-o pe cea din urmă din rival strategic al celei dintâi în rival legitim, punând părțile de acord cu privire la dezacordurile lor. Ceea ce este super important ca punct de plecare pe drumul către o nouă ordine globală postamericană în care măreția Americii va consta în faptul de a fi unul dintre polii egali ai lumii pluricentrice; deocamdată triunghiulare, cu al treilea vârf al triunghiului Rusia, în așteptarea unei posibile și necesare treziri a Europei.

APROPOURILE GAZDEI

Primirea imperială a președintelui SUA, rezervată de președintele Chinei, în ciuda declarațiilor și politicilor ostile ale celui dintâi la adresa țării celui din urmă, intensificate în chiar perioada premergătoare întâlnirii, conține un mesaj multiplu, bogat în simbolism asiatic, pe care nu sunt sigur că toată lumea (musafirii, în primul rând) l-a înțeles pe deplin.

Primirea relaxată a oaspeților străini bănuiți a veni cu gânduri dominatoare ține de vechi tradiții chineze. Istoria Chinei consemnează episodul primirii lordului George Macartney, emisarul oficial al Regelui George al III-lea al Marii Britanii, în 1793, de către Împăratul Qianlong (1711-1799) din dinastia Qing, la reședința sa de vară din Chengde. Macartney a călătorit cu o flotă navală militară amenințătoare, dar și cu o caravană uriașă de daruri, având ca scop principal obținerea transferului unor porturi și insule chineze sub control britanic și a scutirii de taxe vamale. În plină ascensiune a Imperiului Britanic, trimișii britanici sperau să obțină aceste facilități printr-o atitudine care îmbina amenințarea cu forța armată (la acea vreme net superioară celei chineze) și mita, ca îndulcitor al celei dintâi.

Deși avertizat de sfetnicii săi asupra superiorității armatei care însoțea delegația lordului Macarteny, Împăratul l-a primit pe diplomatul britanic într-o atmosferă fastuoasă, dar, în același timp, relaxată, și, în loc să pară speriat de puterea sau tentat de darurile celui în numele căruia veniseră mesagerii, i-a tratat pe aceștia ca pe niște „tributari" sosiți să omagieze Marele Imperiu Chinez, gata să se supună exigențelor și cutumelor lui.

Prin protocolul inflexibil dar calm, strict dar zâmbitor, curtea imperială a făcut delegația britanică să creadă în măreția absolută a Chinei, transmițând subtil faptul că suveranul se bazează pe o autoritate deopotrivă celestă și terestră (ca „Fiu al Cerului" și centru al universului pământesc), servită și simbolizată de un vast sistem birocratic, ce nu avea nevoie de ajutorul sau darurile „barbarilor" europeni. De aceea, a refuzat categoric toate cererile britanice, transmițându-i regelui George că „imperiul chinez posedă toate lucrurile din abundență și nu are nevoie de produsele altor popoare," expediția britanică decizând, sub imperiul unei înfrângeri strategice, să se retragă și lăsând istoriei amintirea unui uriaș eșec militaro-diplomatic.

Dacă ceva din această întâmplare reală se potrivește cu cele văzute în timpul actualei vizite a Președintelui SUA, însoțit de o impresionantă delegație de plutocrați și de geostrategi, la Beijing, potrivirea nu este întâmplătoare.

În al doilea rând, tradiția chineză consideră că marea și adevărata putere nu se strigă, ci se tace, nu se vede, ci se simte, nu se proclamă, ci se exercită, nu este ostentativă, ci discretă, nu se explică, ci se dovedește, nu se obosește să convingă, ci demonstrează, nu este agitată, nervoasă și agresivă, ci calmă, eficientă și zâmbitoare, nu domină, ci armonizează, nu impune, ci inspiră, nu sancționează, ci stimulează, nu afirmă, ci sugerează, nu se opune, ci se asociază.
Toate aceste trăsături ale culturii chineze, impregnate de confucianism, s-au regăsit în primirea imperială rezervată celui mai înalt reprezentant al purtătorilor și produselor visului hollywoodian care, timp de un secol, au impus lumii pacea lor; azi invitați cu implacabilă blândețe (sic!) să înțeleagă că această pace, din care și, poate paradoxal, datorită căreia China a ieșit mai măreață ca niciodată, și-a atins limitele istorice, singura lor speranță realistă la regăsirea propriei măreții fiind obținerea unui statut de actor global de prim rang, alături de alți asemenea actori, în secolul Asiei... chineze.

Aproape nici un cuvânt și nici un gest (poate cu excepția mesajelor referitoare la Taiwan) nu au fost ultimative sau explicit intimidante. Nimic nu a lăsat să se amintească ciocnirile retorice din perioada de dinaintea vizitei americane. Nici un reproș, cel puțin public, nu a fost formulat cu privire la războiul canalelor (ex. Panama) și strâmtorilor (ex. Ormuz sau Malacca) dus de SUA pentru a fractura lanțurile de aprovizionare critică ale Chinei. Nu s-a pomenit nimic despre acțiunile americane de obturare ale coridoarelor de transport și ale sistemelor de interconectare globală care alcătuiesc noul „Drum al mătăsii", proiectul chinez al secolului. Ori, cel puțin, nu s-a pomenit în termeni tactici, în formulări concrete, în manieră acuzatoare sau în stil confruntațional.

Dincolo de multe altele, legea ospitalității, complet diferit înțeleasă și aplicată în Orient, față de obiceiurile occidentale, nu permitea o altă atitudine. Civilizația orientală nu îngăduie gazdei să folosească avantajele jocului pe teren propriu pentru a-i smulge adversarului recunoașteri, concesii, capitulări. Cele mai aspre reproșuri se fac aluziv, prin referire la principii generale de natură a conduce la împăcarea contrariilor, iar nu la ciocniri decisive.

În fine, abundența gesturilor amicale, îmbinând onorurile marțiale cu urările de bun venit ale copiilor purtători de stegulețe americane și chinezești ținute cu apropo în aceeași mână, ca și explicațiile istorice și culturale date oaspetelui direct și personal de omologul chinez, cu lipsa oricărei umbre resentimentare, revanșarde sau revizioniste, au fost menite să ateste cu forța imbatabilă a simbolului marea putere a Chinei de azi, care poate fi generoasă și tolerantă întrucât nu mai are nici un motiv să se teamă de superioritatea puterii americane.

Ceea ce nu înseamnă că adversarul este disprețuit sau că se încearcă a i se induce ideea inferiorității. Dimpotrivă, criteriul autenticității puterii chineze a fost tocmai respectul față de rivalul venit în casa ei, iar ultima dovadă a lipsei complexului de inferioritate nu a fost afișarea complexului de superioritate față de acesta, ci manifestarea unei curtoazii de natură a-i conferi, prin însăși ostentația smereniei și exercițiul empatiei, confortul tratamentului rezervat egalilor.

De fapt, cred că acesta a fost și principalul obiectiv al acestei întâlniri, din perspectiva chineză, dincolo de unele chestiuni punctuale gen Taiwan, Iran, Venezuela, Panama sau Ucraina, oricât de importante ar fi fost acestea pentru China: transformarea sa din rival strategic al SUA, în rival legitim (sic!); adică afirmarea implicită și acceptată cel puțin tacit a statutului său de competitor și interlocutor legitim. Aceasta înseamnă trecerea Chinei în relația cu superputerea globală decadentă americană, din poziția puterii în ascensiune suspectată că ar aspira la rolul de lider global suprem în locul muribundului, așa cum altădată Atena era percepută ca dorind să ia locul Spartei, și de aceea țintă a loviturilor preventive menite a-i opri ascensiunea, în poziția de putere globală deja afirmată, recunoscută, asumată și confirmată, fără aspirații la supremație, dar legitimată ca prim partener de negociere, respectiv ca prim jucător informat, consultat, ascultat și implicat, cu privire la soluțiile necesare pentru menținerea securității și stabilității în ordinea globală, pentru prevenirea și administrarea crizelor strategice. Astfel secolul de umilință al Chinei ia sfârșit, și totodată, SUA iese din „capcana lui Tucidide", admițând multipolaritatea ordinii globale și scăpând de teama că supremația îi este amenințată, prin însăși renunțarea la ... o supremație altminteri imposibil de menținut în contextul mondial actual.

Sunt toate semnele că acest obiectiv a fost atins; chiar dacă toate subiectele de contencios au rămas aceleași. Bonusul este inventarierea, calificarea și evaluarea acestora, astfel încât, dezacordul asupra soluțiilor să fie dedramatizat prin acordul asupra definirii dezacordurilor. Primii pași către rezolvarea oricărui litigiu sunt definirea corectă și consensuală a problemei, precum și tratarea cu respect a adversarului, debarasată de pretenția ascendentului moral. Atunci când diferendul se reduce la caracterul său tehnic el este susceptibil de rezolvare prin compromisuri rezonabile și pozitive.

În completarea acestor gesturi nu poate fi omisă invitația la plimbarea prin grădina imperială cu arbori seculari, dacă nu chiar milenari, de regulă cu acces rezervat liderilor de prin rang chinezi, adresată Președintelui Trump și avându-l drept călăuză pe însuși Președintele Xi.

Cu circa cincisprezece ani în urmă, am fost invitat, în calitate de europarlamentar cu responsabilități în domeniul politicii externe, de apărare și securitate a UE, să asist, la Bruges, în Belgia, la un discurs al, pe atunci, noului președinte chinez Xi Jinping. Cu acel prilej am notat viziunea acestuia cu privire la continuitatea și coerența istoriei Chinei. Spre deosebire de discursul practicat de liderii revoluției comuniste chineze, potrivit căruia poporul chinez s-a deprins prin adoptarea comunismului de trecutul întunecat pentru a intra într-o epoca eternă a unui progres fără sfârșit, Președintele Xi arăta că istoria chineză este o unitate între continuitate și discontinuitate, faptul însemnând că fiecare perioadă a acesteia a avut lumini și umbre din ciocnirea cărora s-au născut etapele următoare, toate cu un început și sfârșit agregate în eternitatea națiunii și civilizației chineze milenare. Ceea ce m-a făcut să spun atunci, că nu avem de a face cu o singură Chină numai în spațiu, ci și în timp.

Vizita „ghidată" din grădina Zhongnanhai mi-a adus aminte de acel discurs. Invitându-l pe președintele Trump să atingă coaja copacilor sădiți de împărații chinezi cu mult înainte ca America să fi fost descoperită sau coloniile americane să fi fost constituite sau SUA să își fi dobândit independența și suveranitatea, Președintele Xi i-a subliniat oaspetelui său că atinge deopotrivă „viața și istoria." Se subînțelegea, acea istorie milenară chineză ai cărei urmași, poporul, națiunea și statul chinez de azi, fie el numit de unii cu un superficial și necumpănit dispreț „comunist", sunt nu doar în continuare vii, dar și falnici, trainici, solizi, vitali, impresionanți, putând ține sub umbrela coroanei lor, nu neapărat nucleară, destinele omenirii întregi. Cine are urechi de auzit, să audă; și cine are ochi de văzut, să vadă!

Întrebat de oaspete dacă este o cutumă ca șefii de stat sau de guvern să fie invitați la o promenadă prin acea grădină (o întrebarea probabil pregătită și negociată dinainte, și menită ca, împreună cu răspunsul, să fie adusă la cunoștința întregii lumi, grație tehnologiei mass media), gazda chineză a precizat că se găsesc în prezența unei situații cu totul excepționale. Foarte puțini lideri străini sunt admiși în acea „sfântă a sfintelor" istoriei chineze, singurul exemplu care a putut fi dat fiind, tot neîntâmplător, acela ale Președintelui Rusiei, Vladimir Putin, interlocutorul salutat cu respect de Președintele Trump la Anchorage și partenerul strategic fără limite al Președintelui Xi.

Răspunzând astfel, mesajul Chinei era că nu renunță la parteneriatul cu Rusia, precum și că ea consideră că raportul strategic sino-american trebuie întregit prin integrarea raportului strategic sino-rus, astfel încât acestea să formeze un triunghi al stabilității strategice constructive globale, ca principală structură de rezistență a noii ordini globale multipolare. La care Președintele Trump, în numele SUA, a răspuns: „Da, asta îmi place!"

Microfonul care a captat acest dialog nu a fost întâmplător „uitat" deschis. La Beijing, la un asemenea nivel nimic nu este întâmplător. El trebuia să fixeze pentru întreaga omenire mesajul istoric al inaugurării unei triade globale la început de nouă ordine globală. Iar replica lui Donald Trump, probabil convenită dinainte, nu se referea la plăcerea de a vizita un loc închis altora, ci conținea consimțământul pentru legarea acordurilor de la Beijing cu cele de la Anchorage și astfel instituționalizarea unui G3 ca garant al stabilității strategice globale. Manifestarea de voință chineză, prin consimțământul american astfel exprimat, a devenit un acord de voință cu impact universal.

O întrebare și un răspuns care au proclamat formatul triunghiular al noii ordini mondiale post americane, se subînțelege, agreat de cei trei; mai exact de cei doi, în absența, dar, fără îndoială, cu acordului celui de al treilea, care, de altfel, peste doar câteva zile va descinde la rândul său la Beijing. Aceasta este cea de a doua realizare istorică a summitului Xi-Trump. Ca europeni, rămânem doar cu regretul că în contextul respectiv numele UE nu a fost pomenit.

COREOGRAFIA OASPETELUI

Presa occidentală a dat interpretări total opuse comportamentului afișat de Președintele Trump pe parcursul vizitei. Unii au afirmat că dl Trump a abordat o atitudine umilă, aducând explicit laude exagerate gazdei sale și Chinei, pentru ca în subtext ori, poate chiar în mod expres, cu ocazia dialogului nepublic, să îi „cerșească" sprijin, atât pe plan economic, cât și, mai ales, pe plan geopolitic, referitor, în special, la nevoia urgentă a administrației americane de a ieși din capcana iraniană și din impasul blocării strâmtorii Ormuz. Alții au susținut că, dimpotrivă, președintele american l-ar fi dominat prin limbajul trupului pe președintele chinez, privindu-l direct în ochi fără să clipească, mergând tot timpul calm și drept, vorbind mereu cu voce tare, rar și apăsat, bătându-l pe umeri familiar sau luând în ambele sale mâni mâna întinsă de gazda chineză și apăsând-o în jos (fără să se mai observe, însă, prelungirea paternală a primei strângeri de mână de către președintele Xi).

Nu pot spune dacă intenționat sau nu, Donald Trump a salutat mulțimea ridicând mâna cu pumnul strâns, ceea ce este salutul tradițional comunist. Dacă a făcut-o din calcul, dovedește fie că la Washington încă nu s-a înțeles că socialismul cu caracteristici chinezești teoretizat de Deng Xiaoping, și mai cu seamă capitalismul de stat cu economia sa socială de piață practicat sub conducerea ultimilor președinți chinezi (unii au contemplat chiar posibilitatea de a schimba numele partidului), are prea puține spre deloc legături cu dogmele și cutumele comunismului cominternist, fie că, dimpotrivă, Casa Albă a renunțat la războiul ideologic cu comunismul (în speță cel chinez), că respectă socialismul cu specific chinez și orientarea corespunzătoare a politicii chineze și că înțelege ca de acum încolo să poarte dialogul sino-american pe terenul intereselor geopoliticii și geoeconomiei. Ținând seama de întregul context și de ansamblul felului în care SUA a conceput vizita, înclin să favorizez interpretarea din urmă.

Ea este consolidată și de prezența impresionantă a celor mai importanți reprezentanți ai corporațiilor americane de vârf. Nu cred, așa cum susțin majoritatea comentatorilor politici (cu precădere cei care vor să toarne apă în vinul evenimentului) că partea americană s-a așteptat că deplasarea plutocraților cu pricina va prilejui încheierea unor contracte comerciale sau de investiții ferme. Cu tot pragmatismul de sorginte protestantă care caracterizează cultura și comportamentul Americii (inclusiv cel din politica externă), de astă dată, cu meticulozitatea tehnică de care sunt în stare, diplomații americani au încercat să intre și ei în jocul schimburilor de simboluri specific diplomației chineze.

Prezența capilor „guvernului" corporatist american, oameni care, probabil, de multă vreme nu mai negociază direct contracte, ci concep doar strategiile firmelor lor, promovându-le atât pe piața comercială privată, cât și pe cea a politicii publice, prezență asupra căreia s-a aflat, poate nu fără intenția celor care au diseminat știrea, Președintele Trump a insistat personal, era menită, după părerea mea, mai degrabă să dea mesajul că acesta este de acum terenul dialogului sau al concursului dintre SUA și China. Nu generalii, ci oamenii de afaceri l-au însoțit, în număr mare, pe președintele american, și asta nu atât le cererea lor cât la cererea lui. Casa Albă declară că de acum încolo vrea să se adreseze Chinei în limbajul schimbului de valori, iar nu prin zăngănirea armelor. Să vedem ce va spune Capitoliul, Departamentul de Stat și ...CIA.

Iată de ce tind să cred că ambele interpretări date coreografiei oaspetelui american - un yankeu la curtea împăratului Xi - sunt eronate.

Tradiția istorică spune că, la finele anului 1076, regele Henric al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, pe punctul de a-și pierde coroana din cauza conflictului său cu Papa Grigore al VII-lea, din care se alesese cu excomunicarea, a mers desculț și îmbrăcat sumar la Canossa, pentru a-i cere iertare papei și a obține revocarea deciziei acestuia. Fără îndoială că și călătoria lui Donald Trump, „președintele-împărat" al „imperiului necesar" american, intervenită după eșecul demersurilor sale privind restabilirea ordinii în Ucraina și Gaza, dar mai ales, după dezastrul strategic „imposibil de acoperit și de ignorat", mai mare decât umilințele din Vietnam și Afganistan, (potrivit aprecierilor generalului Ben Hodge și neoconservatorului Robert Kagan, doi cunoscuți „ulii ai războaielor"), suferit în războiul imprudent pornit împotriva Iranului, la Beijingul lui Xi, „Papa" noii ordini globale a armoniei multipolare, poate fi privită ca un alt drum al Canossei.

La Canossa, în 1076, controversa dintre puterea ecleziastică și puterea seculară a fost depășită. La Beijing, în 2026, rivalitatea sino-americană nu s-a încheiat, dar cele două părți și-au recunoscut reciproc legitimitatea în calitate de principale superputeri ale lumii contemporane, de caracterul constructiv al negocierilor cărora depinde „stabilitatea strategică" a lumii.

Prin urmare, toată coreografia lui Donald Trump și a delegației sale a arătat că de acum SUA acceptă să îi acorde Cezarului de la Beijing recunoașterea statutului său de egal ca operator politic global și să îl trateze ca atare. Rivalitatea strategică în siajul căreia se profila ca unică perspectivă cea a confruntării totale, adică a războiului, este astfel oprită, în locul politicii de încercuire și descurajare fiind promovată, de acum încolo, politica unei competiții loiale în centrul căreia vor sta negocierile politico-diplomatice. Legitimitatea oferită astfel rivalității strategice - care era una de sistem, cât timp raporturile erau și ideologizate, iar nu una de interese susceptibilă de compromisuri - adaugă legic luptei contrariilor unitatea lor. SUA nu va mai căuta, dacă lucrurile vor merge pe drumul de la Beijing, anihilarea adversarului, ci identificarea unor interese comune ca bază pentru proiecte globale comune, sau delimitarea intereselor (sferelor de interese) pentru a permite coexistența lor pașnică, în cadrul unei ordini globale calate pe un model de securitate sino-american.

Iată de ce, am putea spune că drumul lui Donald Trump la Beijing nu a fost atât drumul Canossei, cât mai degrabă drumul Damascului - drumul pe care Sfântul Pavel a avut revelația existenței lui Dumnezeu și din cel mai obsedat opresor al creștinismului a devenit cel mai pasionat propovăduitor al său. O atare convertire confirmă inclusiv așteptările părții chineze, al cărei ministru de externe, Qian Qichen, îmi spunea, în 1999, că viitorul securității globale va depinde nu atât natura raporturilor ruso-chineze, cât de modelul sistemului de securitate sino-american.

EPILOG PROVIZORIU AL UNEI ÎNTÂLNIRI POTENȚIAL ISTORICE

Ce poate urma? Poate urma orice, căci pe drumul istoriei sunt multe denivelări care pot răsturna orice vehicul politic ce se deplasează pe ele sau îi pot devia traseul. Cel puțin America și Donald Trump ne-au obișnuit cu asta.

Deocamdată, deloc surprinzător, este de consemnat vizita Președintelui rus, Vladimir Putin la Beijing. Ea amintește de întâlnirea dintre președinții Xi și Putin realizată la scurt timp după summitul Putin-Trump de la Anchorage. Liderul rus nu merge acolo atât pentru a-și chestiona partenerul chinez în legătură cu cele convenite cu șeful administrației americane (cu siguranță fusese informat în timp real) sau ca să testeze viabilitatea parteneriatului strategic sino-rus, cât ca să discute pașii ce urmează a fi făcuți în continuare, în contextul strategic creat de înțelegerile, explicite și implicite, determinate sau determinabile, sino-americane.

Pentru SUA un parteneriat strategic cu China este mai important decât cel cu Rusia. Dar pentru amândouă, SUA și China, fezabilitatea și durabilitatea sistemului de securitate sino-american depinde de relația lor partenerială cu Rusia. În ciuda diferențelor de interese care afectează pe termen lung relația ruso-chineză, China nu poate renunța la Rusia pentru SUA, după cum nici Rusia nu poate renunța la parteneriatul cu China; în timp ce SUA are nevoie absolută de Rusia pentru a trata eficient cu China.

Pe de altă parte, pentru Rusia este mult mai importantă relația cu SUA decât cea cu UE, în condițiile parteneriatului său cu China. Vremea în care Moscova căuta a se asocia cu Germania, Franța și Italia pentru a prevala în competiția cu SUA a trecut. UE a pierdut acest tren și nu se știe când va veni altul. Deocamdată caută doar să prelungească războiul din Ucraina, care o opune atât Rusiei, cât și Americii. O Americă disperată să scape de povara foștilor sateliți europeni care se agață de ea ca înecatul de pai, plecând din Europa.

În schimb, pentru a ține sub control relația cu Rusia, China are nevoie de o cât mai bună cooperare cu UE. În mod absurd, însă, deși singura cale a UE pentru a putea aspira din nou la a fi un pol de putere cu relevanță strategică globală, este aceea a parteneriatului aprofundat și comprehensiv cu China, simultan cu demilitarizarea și dezideologizarea politicilor sale, UE, blocată în rusofobie și americano-scepticism, compromite și relația euro-chineză sub cuvânt că aceasta i-ar aduce atât riscurile aferente interdependenței cât și disconfortul neconformității „valorilor morale". Culmea este că „Europa capitalistă" vrea să impună „Chinei comuniste" o dogmă neo-marxistă, iar aceasta o refuză.

În ceea ce îl privește, Donald Trump are în relația cu China un atu pe care acum este momentul să îl joace. Atuul se numește Taiwan. Dacă Washingtonul ar înceta susținerea separatismului taiwanez și ar permite transpunerea în viață a principiului deocamdată virtual al unei singure Chine, ceea ce se poate face foarte repede, Beijingul ar fi gata să plătească un preț cât se poate de echitabil. Aceasta nu ar însemna, cum cred unii, abandonarea (unii spun trădarea) Iranului. Dincolo de considerentele morale, China (și nici Rusia) nu poate accepta ca „scandalagii" care părăsesc curtea din fața casei ei, să se regrupeze și consolideze în curtea din spatele casei. Ea poate, însă, tocmai sprijinind Iranul și oferindu-i anumite garanții, să faciliteze o pace cu onoare de natură a permite SUA să se retragă din Golf (și din Orientul Mijlociu extins) cu capul sus și cu certitudinea că interesele ei în respectiva regiune (inclusiv securitatea Israelului) vor fi observate.

China, SUA și Rusia, ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, ar putea sponsoriza o Conferință internațională privind securitatea și cooperarea în regiunea Golfului Persic care să ofere tuturor statelor regiunii securitatea și stabilitatea dorită, cu asigurările puterilor globale, dar fără prezența lor nemijlocită în zonă. În context, Iranul, dacă va obține argumente de natură a-l feri de alte atacuri israelo-americane, ar reconfirma excluderea oricărui program privind înarmarea nucleară (ceea ce, fără îndoială, și China sau Rusia doresc) și permisiunea pentru libera circulație în strâmtoarea Ormuz. Renunțarea la taxele de tranzit, eventual pentru o perioadă limitată de timp, ar putea fi compensată de câștigurile subsecvente ridicării sancțiunilor economice internaționale.

Abia într-un asemenea context, SUA ar putea obține profituri semnificative din acordurile economice încheiate cu China reîntregită (acestea ar putea cuprinde și transferul anumitor capacități industriale taiwaneze în America), precum și posibilitatea consolidării poziției ei și promovării intereselor ei în emisfera vestică.

Chiar dacă nici un comunicat oficial nu a lăsat să se vadă că asemenea subiecte și asemenea soluții au fost discutate în cadrul întâlnirilor la vârf prilejuite de vizita președintelui Trump în China, unele întrucât oficial sunt considerate probleme de politică internă excluse din dialogul internațional, este de neconceput că măcar bazele negocierii lor nu au fost puse. Exemplul crizei rachetelor cubaneze din 1962 este elocvent: compromisul americano-sovietic prin care s-a ieșit din impas a fost adus la cunoștința publică numai pe jumătate, restul rămânând ascuns timp de câteva decenii, în care percepția publică asupra celor întâmplate a fost cu totul greșită.

Cei care spun că Donald Trump s-a întors cu mâinile goale de la Beijing greșesc. Ei se așteptau la rezultatul practic imposibil ca SUA să câștige confruntarea cu China aplicând vechile reguli ale păcii americane. Obiectul și succesul vizitei au constat, însă, din schimbarea consensuală a regulilor jocului, cu recunoașterea eligibilității sau legitimarea ambilor jucători. În condițiile actualului raport de putere, este minimul pe care Xi îl putea dori și maximul la care SUA putea spera.

De abia acum, prin aplicarea noilor reguli vom putea vedea ce rezultate concrete obține fiecare parte. Dacă nimeni nu va trișa și nimeni nu va inventa pretexte pentru a repune în discuție ordinea bazată pe regulile acum convenite fie și numai prin apropouri, formule codificate și comunicare nonverbală, partajarea va lua locul excluderii, delimitarea va lua locul subminării, asocierea va locul încercuirii, negocierea va lua locul descurajării, cooperarea va lua locul confruntării, solidaritatea locul egoismului, încrederea locul suspiciunii, transparența locul conspirației, consultarea locul coerciției, concertarea locul voluntarismului.

Lupta va continua, dar se va purta după alte reguli, iar acestea, în măsura în care vor evita, așa cum se dorește, războiul, vor profita întregii omeniri. După acest summit Xi-Trump nu avem încă motive să fim liniștiți sau fericiți, dar avem argumente pentru a fi mai optimiști.

Adrian Severin