• Tweet

Folclorul românesc vechi este o fereastră spre adâncurile mentalului colectiv al epocii sale, dar și a noastre, cei care îi moștenim sensurile și imaginile. În forma sa primordială și autentică, acesta este dominat de o tematică recurentă: haiducia.

În cântecele bătrânești, figura centrală nu este țăranul harnic sau comunitatea adunată la horă, ci haiducul, cel care trage cu pistoalele în ciocoi, jefuiește, se retrage în crâșmă și risipește prada în chefuri. Să reținem însă că dacă balada îl învăluie într-o aură de erou justițiar, realitatea îl plasează mai curând în rândul hoților prin violență.

Tematica melodioasă nu este și nu a fost niciodată accidentală, căci ea reflectă, la rigoare, o mentalitate arhaică structurată în jurul unei realități sociale profunde: în absența unei justiții funcționale, dreptatea devine o chestiune personală, iar haiducul - justițiarul imaginar al unei lumi nedrepte. Boierul, zapciul, ciocoiul, arnăutul (mai târziu jăndarul) apar în acest imaginar ca figuri arhetipale ale nedreptății, simboluri ale unei puteri corupte și abuzive. A-i înfrunta devine act de onoare; a le răspunde din flintă, un gest de vitejie. Etica folclorică nu operează cu nuanțe juridice, ci cu imperative morale: haiducia este reprezentată ca o formă mitică de redistribuire a dreptății. Alelei!

Divagând un pic, Miorița, capodopera culturii orale românești, ridică conflictul la un alt plan simbolic: crima între ciobani nu este răzbunată, ci transfigurată într-un ritual cosmic. Moartea nedreaptă nu este privită ca final biologic, ci ca destin poetic, o resemnare activă în care injustiția este sublimată în mit și primește o legitimitate reparatorie aproape divină.

Înapoi la baladele haiducești, crâșma, la fel ca pădurea, este un reper existențial, este locul unde se consumă câștigul și viața, devine spațiul de refulare supremă. După risc urmează excesul: mâncare, bani azvârliți, băutură, mândre - toate funcționează ca forme de compensare simbolică a prăzii. Nu e doar hedonism, ci un ritual de ardere a sorții, de risipire deliberată. Secundar, în acest registru femeia nu este partener de destin, ci trofeu efemer, întruchipare trecătoare a izbânzii, rareori statornică în relație.

Această lume nu cunoaște progres; nu evoluează, ci se repetă. Haiducul moare, într-un fel sau altul ori trece-n uitare tăind la sare în ocnă, și altul îi ia locul. Atât în baladă cât și în ștreang sau în întunericul temniței. Ciocoiul cade, dar un altul, mai hapsân, îi urmează. Este o istorie ciclică, lipsită de speranță instituțională, în care statul este fie absent, fie ostil. Niciodată cămin.

Din acest cadru se naște o mentalitate a neîncrederii în ordine, o justiție paralelă și o cultură a codrului (singurul tovarăș credincios!) și a glonțului.

Pe acest fond se conturează un profil național arhaic:
- nu eroul civilizator, ci răzbunătorul;
- nu dreptatea prin lege, ci revanșa prin forță;
- nu femeia-pereche, ci mândra de ocazie;
- nu progresul, ci supraviețuirea simbolică;
- nu comunitatea solidară, ci grupul instabil, erodat din interior.

Astfel, cultura folclorică veche nu vorbește și nu ne-a lăsat subliniat serios ceva despre bucuria vieții și a câmpului - folclorul agrar se conturează abia mai târziu, după împroprietărire și a murit după colectivizare - ci despre tragedia istoriei. Folclorul vechi este o formă de mitologizare a injustiției: o lume în care forța este răspunsul, subversivitatea - scăparea, iar crâșma - mântuirea temporară. O libertate de moment, obținută prin forță, arsă repede și cântată cu patimă. În esență, un testament al unei identități colective clădite nu pe construcție, ci pe reacție și, parșial, asumare a destinului. O sete stinsă cu sete.

În cultura noastră tradițională nu s-au păstrat epopei glorioase (deși locul lor e uneori umplut forțat cu victorii medievale), ci mai ales balade despre haiduci - adică despre revanșă.

Imaginea dacului, demnă și impunătoare, e prea îndepărtată și prea puțin tangibilă, prin iconizarea ei, pentru a hrăni imaginarul viu sau pentru a furniza modele operative. În schimb, balada haiducului, născută ca reacție la injustiție, a devenit matrice narativă: din ea se alcătuiește o mitologie populară a compensației morale, nu o epopee a construcției colective.

Mitul haiducului nu este unul pur eroic. El poartă în sine o dimensiune profund tragică. Lângă mândră și pistoalele de la brâu se află întotdeauna trădarea - frecventă, inevitabilă, adesea venită chiar din partea „fraților de codru". Urmează ocna, lanțurile, blestemele și, la capătul drumului, moartea, adesea primită în forma ei umilitoare, ștreangul. Memoria populară le reține pe toate cu o luciditate nemiloasă: solidaritatea este adesea iluzorie, libertatea temporară, iar moartea aproape sigură. Haiducia devine, în aceste condiții, o formă disperată de a trăi cu fruntea sus într-o lume care nu îți lasă altă alegere.

Mai târziu, odată cu pătrunderea modernității în sensibilitatea rurală, folclorul se deschide către teme mai „idilice" - mândra de la poartă, hora, dorul, aratul -, pierzându-și parțial funcția subversivă și aspră. Motiv pentru care folclorul actual este profund anacronic când lălăie despre cioareci, ciobănit sau prașila de-a doua.

Astfel, profilul liric al românului tradițional nu este acela al unui om blând și visător, ci al unui justițiar solitar, violent atunci când trebuie, lucid în fața trădării și conștient că între libertate și ștreang nu se află decât un pas. Cântecul popular nu este doar frumos - este un strigăt de răzbunare, un bocet și o elegie lungă a setei.

Lirica populară românească, în forma ei profundă, rămâne o cronică neoficială a unei istorii dure, în care cântecul a fost singurul tribunal accesibil celor nedreptățiți. Această moștenire nu reprezintă doar un element de patrimoniu folcloric, ci o matrice mentală care a supraviețuit în structura profundă a comportamentului colectiv românesc. Ea transmite, indirect, ideea că, în lipsa unui stat drept și protector, omul trebuie să-și facă singur dreptate, iar dacă nu poate, să o cânte, să o transforme în mit și să o lase moștenire ca model cultural.

Această structură s-a perpetuat și s-a adaptat. În comunism, haiducul s-a transformat în „descurcăreț", cel care „ia de la stat" pentru că statul este oricum perceput ca asupritor. Mitul a fost reciclat ca justificare morală a furtului „de jos în sus", a corupției de supraviețuire, a micii ciupeli și a solidarității tăcute între cei care „iau ce li se cuvine" dintr-un sistem considerat nedrept. Rețelele informale, relațiile de cumetrie, „pilele" - toate au devenit forme moderne de codru frățesc, în care haiducia nu mai purta pistolul, ci practica găbjitul sau completarea din avutul obștesc.

Nu este de mirare că în postcomunism multe conflicte păstrează același aer de ranchiună, de denunț și de justiție particulară. În lipsa unei încrederi reale în stat și în lege, moralitatea s-a fragmentat: fiecare are propria lui dreptate, fiecare este propriul haiduc și propriul judecător.

Astăzi, chiar dacă trăim într-un context să zicem mai elevat, reflexul arhaic persistă: „statul e dușmanul", „legea nu e pentru toți", „doar fraierii respectă regulile", „dacă nu furi, nu trăiești". Acestea sunt ecouri directe ale cântecului haiducesc, vizibile în atitudinea față de autoritate, în toleranța față de corupție, în disprețul față de instituții și în neîncrederea endemică dintre cetățeni.

Această moștenire este ambiguă: pe de o parte, a construit o reziliență extraordinară, o capacitate de adaptare și supraviețuire prin rețele informale; pe de altă parte, o perpetuă înstrăinare față de lege, o moralitate dublă și o înclinare structurală spre justificarea fărădelegii atunci când aceasta pare „împotriva celor mari".

Mitul haiducului nu este doar poezie, este mai mult o formă de psihologie colectivă cristalizată - una dintre cele mai sacre moșteniri ale noastre, sedimentată în mentalul comunitar prin vers, comportament și reflexe de neîncredere, transmisă din generație în generație și alimentată mereu, indiferent de epocă și stăpâni. Mitul explică oarecum de ce instituțiile nu funcționează, de ce legea nu este respectată, de ce „cine fură bine e admirat", iar „cine respectă regulile e luat de prost".

El este memoria vie a unei istorii fără dreptate, în care cântecul a fost tribunal, iar haiducul - singurul judecător pe care poporul l-a crezut de partea lui. Și poate că, atâta timp cât nedreptatea nu va dispărea, acest cântec nu se va sfârși niciodată, ci își va schimba doar versurile și armele. În fond, suntem un popor pentru care a fura nu este o rușine, dar este o foarte mare rușine să te prindă că ai furat. Cine nu crede, să se uite la ciocoii noi cum neagă vehement, cu găina sub braț, că au furat-o.

Cătălin Borangic