• Tweet

În contextul inteligenței artificiale (AI), dezvoltările tehnologice ale informaticii și roboticii fac destul de probabil să vedem, în următoarele câteva decenii, apariția unor roboți autonomi cu capacități comparabile cu cele ale ființelor umane. Dacă roboții devin la fel de inteligenți ca oamenii (sau chiar mai inteligenți), această dezvoltare va ridica întrebări dificile referitoare la statutul lor moral și juridic, precum și la posibilitatea recunoașterii în favoarea acestora a unor drepturi, indiferent de natura lor artificială.

De exemplu, dacă stabilim la un moment dat că roboții pot deveni subiecți de drept, pe baza anumitor criterii precum raționalitate, inteligență, autonomie, conștiință (chiar artificial creată), conștientizare de sine și sensibilitate, atunci ființele umane ar putea fi forțate să le recunoască drepturi morale și legale, inclusiv ceea ce acum numim „drepturi ale omului".

Acest pas, însă, ar fi avea implicații enorme pentru relațiile noastre viitoare cu roboții. Aceștia nu ar mai fi doar instrumentele noastre inanimate; in schimb, ființele umane ar fi obligate moral să le recunoască un statut juridic și drepturi corespunzătoare și să îi trateze în consecință.

În acest punct, se cuvine să facem o distincție între "mașinării", respectiv să facem distincția între inteligența artificială îngustă ("ANI - artificial narrow intelligence"), care poate fi deja atribuită unor aplicații sau complexe de mașinării excelente pentru realizarea unei anumite sarcini - cum ar fi jocul de șah sau de GO - și inteligența generală artificială (AGI), care poate fi considerată temelia oricărei mașinării asemănătoare omului, deoarece ar oferi unei astfel de mașini capacitatea de a deveni o persoană inteligentă, care înțelege și învață ca oamenii, permițându-i să evolueze, să se dezvolte și să se perfecționeze singură.

Ajunse într-un asemenea punct al dezvoltării inteligenței, mașinăriilor capabile de a se perfecționa singure până la nivelul de a atinge conștiință de sine nu li s-ar putea opune dorinței de a obține drepturi doar palidul argument că nu sunt făcute din carne și sânge (obiecția ADN-ului).

Drepturile omului sunt descrise, în mod obișnuit, ca drepturi morale universale, care există independent de orice recunoaștere din partea statului. Funcția drepturilor legale ale omului este de cea mai mare importanță, întrucât întărește cererea de respectare a drepturilor morale pentru toate țările care au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului, temeiul juridic al revendicării drepturilor morale universale. Una dintre cele mai importante întrebări de filozofie morală și juridică este de a stabili căror membrii ai comunității ființelor umane trebuie să li se recunoască aceste drepturi. Ideea că toate ființele umane ar trebui să se bucure de spectrul complet al drepturilor omului a fost pusă la îndoială de mulți filozofi, care susțin că drepturile și îndatoririle ar trebui, mai degrabă, să privească persoane și nu ființe umane ca atare. Unele discuţii contemporane cu privire la aplicarea drepturilor omului încearcă chiar să includă animalele (marile primate), sau chiar mediul, printre beneficiarii drepturilor omului. În acest context, se ridică întrebarea legitimă dacă roboții inteligenți nu ar putea fi demni de protecția conferită de drepturile omului. Argumentul doctrinarilor care au dezvoltat subiectul se bazează pe stabilirea diferenței ontologice dintre ființele umane și mașinăriile automate, diferențiere care la rândul său se stabilește pe baza a trei ipoteze: omul "a venit în ființă", nu are constructor (la fel ca și animalele), omul a construit o entitate (mașinărie), iar mașinăria a fost construită cu un scop anume.

Pe baza ipotezelor de mai sus, ființele umane (și animalele) sunt ființe fără scop (prima ipoteză) și toate mașinăriile automate (aici în sens foarte larg, de aplicații sau complexe de aplicații inteligente artificiale, cu sau fără un corp fizic), indiferent de capacităților lor (de exemplu, sensibilitate, inteligență și conștiință), sunt în mod necesar (a) construite și/sau (b) construite cu un scop anume dat (a doua și a treia ipoteză). Diferența ontologică se bazează pe faptul că fiinţele umane nu au nici un scop, ceea ce unii doctrinari numesc „neutralitate normativă existențială", în timp ce roboții nu sunt niciodată „neutri din punct de vedere normativ existențial", din moment ce altcineva îi construiește și le da un scop.

Oamenii, dimpotrivă, s-ar putea să fi intrat pur și simplu în existență, fără să fi avut vreun constructor sau vreun scop dat. Drepturile lor se bazează pe propria lor existență și pe libertatea acestora, independentă de un scop anume. O mașinărie trebuie să aibă un scop - scopul stabilit de constructorul său -, chiar dacă acest scop ar fi „doar acela de a construi o astfel de entitate."

Drepturile omului sunt recunoscute, deoarece specia umană este de așa natură încât, venind în această existență fără un scop determinat, trebuie să-și descopere propriul scop, iar drepturile sunt permise în special (sau cel puțin parțial) pentru a permite această descoperire.

Totuși, ideea de a pretinde că fiinţele umane - care au intrat în existența fără niciun scop anume - se bucură de drepturi, spre deosebire de fiinţele care au fost construite şi cărora li sa acordat o anumită sarcină sau scop, independent de nivelul de capacitate cognitivă (care probabil va fi mult superior la mașinării) poate fi o distincție înșelătoare și care subminează distincția fapt-valoare.

Pariul meu pe termen mediu - nu va fi nevoie de foarte mult timp până când aceste întrebări vor deveni stringente - este că nu oamenii vor rămâne singurii arbitrii ai atribuirii de drepturi altor ființe inteligente pe care, de altfel, le-au creat. La urma urmei, de ce nu am fi noi cei inferiori, cărora să ni se nege drepturile?

Veronica Dobozi 
STOICA & ASOCIAȚII