• Tweet

Dr. Heather Lynn

Robin Leach încheia fiecare episod din Lifestyles of the Rich and Famous dorindu-le telespectatorilor „vise cu șampanie și vise cu caviar." Visurile, a explicat el mai târziu, proveneau din sogni d'oro, noapte bună pe care și-o spun italienii, pe care el l-a tradus ca „să dormi bine și să ai vise de aur."

Criticii timpurii au numit-o televiziune dezgustătoare și s-au întrebat de ce ar avea cineva nevoie de „acest britanic murdar și lipicios care se târăște prin dormitoarele oamenilor" (Leach). Aveau un punct. Produsul real al emisiunii era intimitatea cu străinii. Televiziunea le permitea telespectatorilor să se plimbe prin casele celebrităților. Internetul le permite acum publicului să le trimită mesaje directe.

De când m-am mutat în Austin, m-am gândit la oamenii care par siguri că mă cunosc. Unii îmi spun că mă iubesc, în timp ce alții își anunță ura cu aceeași pasiune. Am primit oferte de căsătorie, o mulțime de poze cu penisuri nesolicitate și descrieri detaliate ale asasinării mele.

„Dorințe de spermă și vise de cadavre," dacă vrei.

Numai un mic grup de oameni mă cunosc cu adevărat ca fiind omul complex care sunt. Cu toate acestea, apreciez cititorii și ascultătorii care interacționează cu munca mea. O conversație poate conta pentru cineva care nu îi va întâlni niciodată pe cei doi participanți, iar o carte poate schimba o viață fără ca autorul să devină un prieten. Cu toate acestea, ei nu cunosc persoanele pe care le cunosc eu, circumstanțele relațiilor mele sau multe despre viața care se desfășoară în afara telefonului sau televizorului lor. Au întâlnit JPG-uri, MP3-uri și MP4-uri, iar undeva în consumul acestor fișiere și în imaginațiile lor, se naște un egregor.

Cineva care aude câteva ore din vocea mea poate simți o conexiune, dar acea conexiune este către mine sau către un MP3? Cineva care nu îi place un clip cu comentariul meu sau chiar „platformarea" cuiva pe care nu îl plac poate începe să mă vadă ca pe un dușman. Certitudinea poate fi imensă în raport cu informațiile disponibile. Este proiecție. Nu încerc să recoltez loosh-ul cuiva, dar loosh-ul poate fi oferit liber ca un tribut. Ține-ți loosh-ul!

Recent, m-am alăturat lui Duncan Trussell pentru episodul 773 din Duncan Trussell Family Hour pentru a discuta despre ce înseamnă să devii un sigiliu uman și cum am putea trăi cu asta în timp ce ne mișcăm prin spațiile digitale. Am urmărit problema până la magia sigilurilor și modurile în care identitățile publice devin simboluri, iar conversația noastră revenea constant la o întrebare stânjenitoare: cum îți faci munca recognoscibilă fără a-ți ceda identitatea celor care o recunosc? Puteți viziona episodul aici:

Ca istoric și arheolog cognitiv, sunt interesat de simboluri. Astfel, mă întreb ce se întâmplă când o persoană devine una. O față familiară poate servi ca o explicație abreviată a întregului univers moral: o caricatură, o mascote. Oamenii o recunosc și știu pe cine sunt așteptați să admire, ce ar trebui să resimtă sau de ce parte a unui argument cred că se află. Am început să privesc această construcție publică ca pe un sigiliu uman: numele și imaginea unei persoane condensate într-un semn asupra căruia alții concentrează sentimente și intenții. Puterea sa depinde parțial de cât de mult din persoana vie poate fi lăsat deoparte.

Este o problemă nouă pentru o nouă eră. Cum poate cineva să mențină o prezență digitală necesară, protejându-se în același timp de a deveni un sigiliu încărcat?

Încărcarea imaginii

Studiile media au recunoscut de multă vreme intimitatea pe care o pot produce înregistrările. În 1956, Donald Horton și R. Richard Wohl au descris o „relație aparentă față în față între spectator și interpret," dând fenomenului numele său durabil, interacțiune parasocială. Povestea lor se referă la relația aparentă pe care o dezvoltă un public cu o persoană media. Familiaritatea generată de întâlnirile repetate poate semăna cu cunoașterea personală chiar și atunci când relația oferă publicului puțin acces reciproc la individ (Horton și Wohl 1956).

Comparația ocultă începe cu concentrarea semnificației într-o formă. În Cartea Plăcerii, publicată în 1913, Austin Osman Spare a descris sigiliile ca „monograme ale gândului," un mijloc de a oferi dorinței o formă simbolică prin care aceasta putea acționa asupra subconștientului. Formularea sa leagă o imagine de o intenție care depășește aparența exterioară a imaginii. O mică marcă poate purta mult pentru că practicianul a investit-o cu un scop particular (Spare 1913).

Peter J. Carroll face componenta emoțională explicită în secțiunea „Sigilii" din Liber Null. El descrie încărcarea unui sigiliu în timpul transelor, orgasmului, euforiei intense, fricii, furiei, rușinii sau frustrării. Operațiunea implică concentrarea asupra simbolului într-un moment în care activitatea mentală obișnuită este întreruptă de liniște sau intensitate. Printre formulările sale se numără expresia „când emoționalitatea ridicată paralizează funcționarea normală" (Carroll 1978). În acest model, starea emoțională și simbolul ales sunt aduse împreună în mod deliberat.

Așa devine o persoană un sigiliu uman. Un public poate direcționa repetat sentimente sexuale sau furie către o imagine fără a cunoaște prea multe despre persoana reprezentată. În practica pe care Carroll o descrie, magicianul alege un simbol pentru a purta o intenție. Online, însă, altcineva poate atribui acel rol fotografiei tale.

Ce invocă ADÉLA când cântă „Mă simt ca Nicole"? Mai jos, conectez referințele la Eyes Wide Shut din videoclipul muzical la puterea erotică, construcția deliberată a propriului mit de către Aleister Crowley și interpretarea lui Grant Morrison a semnăturii lui Walt Disney ca sigiliu.

Pe parcurs, o statuie antică este judecată pentru că l-a ucis pe omul care a biciuit-o, iar IA oferă publicului o voce dublă pe care omologul său uman nu a autorizat-o niciodată. Discuția mea cu Duncan Trussell readuce aceste întrebări în actualitate, inclusiv ceea ce sugerează costumele schimbătoare ale lui Kurt Metzger despre ruperea vrajei. Când străinii te pot dori, te pot disprețui și chiar te pot face să vorbești fără să te cunoască vreodată, cât din imaginea ta mai aparține de fapt ție?