• Tweet

În vara anului 1934, descoperirea unor rămășițe umane într-un cufăr abandonat în gara din Brighton a declanșat una dintre cele mai neobișnuite anchete criminale din Anglia.

Cercetările poliției au scos la iveală o a doua crimă, iar un bărbat acuzat de uciderea partenerei sale a fost achitat după un proces intens mediatizat. Patru decenii mai târziu, acesta a susținut că el fusese autorul crimei, însă declarația sa nu a mai putut fi verificată în fața unui tribunal.

Pe 17 iunie 1934, un angajat al companiei feroviare Southern Railway, William Joseph Vinnicombe, a observat un miros puternic care venea dintr-un cufăr abandonat în zona de depozitare a bagajelor din gara Brighton. Când a deschis cutia de placaj, a descoperit rămășițele parțiale ale unei femei, învelite în hârtie maro.

Descoperirea a provocat un val de îngrijorare, iar personalul feroviar din întreaga țară a primit instrucțiuni să verifice bagajele nerevendicate. A doua zi, la gara King's Cross din Londra, a fost găsită o altă valiză în care se aflau resturi ale aceleiași victime. Capul femeii nu a fost găsit niciodată.

Medicul legist Sir Bernard Spilsbury a examinat rămășițele și a estimat că victima avea aproximativ 25 de ani, era sănătoasă și se afla în luna a patra sau a cincea de sarcină. Potrivit concluziilor sale, femeia murise în jurul datei de 4 iunie 1934.

Anchetatorii aveau foarte puține indicii. Unul dintre ele era o bucată de hârtie de ambalaj pe care se putea distinge, scris cu creion albastru și parțial șters, un cuvânt care se termina în „ford". Nici numele, nici locul la care ar fi putut face referire nu au fost descoperite.

Presa britanică a botezat victima „fata cu picioare frumoase", deoarece identitatea ei nu a putut fi stabilită. Scotland Yard a verificat aproximativ 700 de cazuri de femei dispărute, iar polițiștii au făcut cercetări inclusiv din ușă în ușă, în apropierea gării.

Un astfel de caz nu era complet fără precedent. În mai 1927, un cufăr abandonat în gara Charing Cross din Londra ascundea trupul lui Minnie Bonati, o menajeră de aproximativ 35 de ani. John Robinson a fost condamnat pentru uciderea ei, după ce medicul legist Spilsbury a depus mărturie, și a fost executat la închisoarea Pentonville pe 12 august 1927. De această dată, însă, anchetatorii nu au reușit nici să identifice victima, nici să găsească persoana responsabilă.

Investigațiile în cazul femeii găsite în gara Brighton au dus și la verificarea unor medici care practicau avorturi, deoarece victima era însărcinată. Un medic din localitate a fost cercetat, dar a fost exonerat de acuzația de crimă. Nici celelalte piste nu au dus la un rezultat, iar indiciul cuvântului terminat în „ford" nu a putut fi explicat.

În timpul cercetărilor, polițiștii au verificat locuințele din apropierea gării. Una dintre adresele pe care au ajuns a fost 52 Kemp Street. La prima vizită, proprietarul și chiriașul nu se aflau acolo, astfel că anchetatorii au continuat verificările.

Printre femeile dispărute se afla Violet Saunders, o dansatoare cunoscută sub numele de Violette Kaye. Ea venise la Brighton din Londra în septembrie 1933, împreună cu partenerul său, Toni Mancini, un fost bodyguard din cartierul Soho, mult mai tânăr decât ea. Relatările ulterioare despre caz au descris-o pe Kaye drept lucrătoare sexuală, iar apărarea avea să folosească acest aspect în timpul procesului.

În mai 1934, cei doi avuseseră o ceartă la cafeneaua Skylark, de pe faleză. Kaye îl acuzase pe Mancini că făcuse avansuri unei chelnerițe. La scurt timp după acest episod, femeia a dispărut.

Mancini le-a spus cunoscuților că partenera sa plecase la Paris pentru a obține un loc de muncă. O telegramă semnată „Vi", primită de cumnata acesteia, părea să confirme povestea.

Pe 14 iulie, poliția l-a interogat pe Mancini. Acesta a susținut că Violette Kaye avea cel puțin 40 de ani, fiind astfel mult mai în vârstă decât femeia găsită în primul cufăr. Anchetatorii l-au eliberat fără să formuleze acuzații în legătură cu acel caz.

A doua zi, polițiștii s-au întors la adresa din Kemp Street. Într-un cufăr au descoperit trupul lui Violette Kaye. Femeia fusese ucisă în urma unei lovituri puternice la cap. Documentele poliției aveau să indice data de 10 mai 1934 drept data morții sale.

Mancini fugise deja din Brighton. A fost prins în afara Londrei și le-a comunicat anchetatorilor numele său real: Cecil Louis England. În documentele poliției apare și sub numele de Jack Notyre, alias Toni Mancini.

Cele două descoperiri au fost asociate inițial în imaginația publicului, însă anchetatorii nu au găsit dovezi care să demonstreze că victimele aveau legătură între ele. Singura asemănare era faptul că ambele trupuri fuseseră ascunse în cufere.

Procesul lui Toni Mancini a început pe 10 decembrie 1934, la Lewes Assizes. La prima vedere, acuzarea avea mai multe elemente care păreau să-l incrimineze.

Telegrama semnată „Vi" fusese scrisă pe un formular completat de Mancini, iar documentul fusese trimis după moartea femeii. Un martor a declarat că acesta îi ceruse să-i ofere un alibi fals. În plus, colegi de-ai săi au susținut că Mancini se lăudase că o bătuse pe Kaye.

Bărbatul a prezentat însă o altă versiune. El a afirmat că, atunci când s-a întors în locuința pe care o împărțea cu femeia, în Park Crescent, a găsit-o deja moartă. Temându-se că poliția îl va considera vinovat din cauza antecedentelor sale pentru furturi mărunte, ar fi intrat în panică și ar fi ascuns trupul. Potrivit explicației sale, l-ar fi mutat într-un cufăr, transportat cu un cărucior de mână până la Kemp Street, în momentul în care se muta dintr-o locuință în alta.

Apărarea a fost condusă de Norman Birkett, un tânăr avocat care avea să-și consolideze reputația în urma acestui proces. Ulterior, după cel de-Al Doilea Război Mondial, Birkett a ocupat funcția de judecător britanic supleant la procesele de la Nürnberg.

Avocatul a încercat să introducă îndoieli în privința modului în care murise Violette Kaye. El a sugerat că femeia ar fi putut fi ucisă de un client sau că s-ar fi putut prăbuși pe scări. Apărarea a prezentat și informații potrivit cărora Kaye consuma morfină și alcool în exces.

Un moment important al procesului a fost interogatoriul încrucișat al medicului legist Bernard Spilsbury. Birkett i-a contestat concluziile referitoare la lovitura fatală și la urmele de sânge, iar mărturia specialistului a fost serios pusă sub semnul întrebării în fața juraților.

În pledoaria finală, avocatul le-a cerut acestora să nu se lase influențați de mediul în care trăiseră cei doi și și-a încheiat discursul cu două cuvinte: „Rămâneți tari".

Pe 14 decembrie 1934, după un proces care durase cinci zile, juriul a decis că Toni Mancini nu este vinovat. Deliberările au durat două ore și 18 minute. Achitarea nu i-a adus însă avocatului satisfacție personală: Birkett avea o părere foarte proastă despre clientul său, pe care îl considera un om josnic și lipsit de valoare.

Povestea nu s-a încheiat aici. În 1976, la vârsta de 68 de ani, Mancini a declarat publicației News of the World că el o omorâse pe Violette Kaye.

În versiunea prezentată atunci, femeia l-ar fi atacat cu un ciocan folosit pentru spart cărbunele. Mancini susținea că a reușit să-i ia obiectul și l-a aruncat spre ea, lovind-o în tâmpla stângă. Astfel, la mai bine de patru decenii de la achitare, bărbatul oferea o explicație care contrazicea apărarea prezentată în instanță în 1934.

Procurorul general a stabilit că Mancini nu putea fi judecat din nou pentru aceeași faptă, întrucât principiul juridic cunoscut sub denumirea de double jeopardy împiedica organizarea unui al doilea proces după o achitare. Declarația sa nu a mai fost verificată în instanță și nu a fost susținută de probe care să stabilească în mod independent veridicitatea ei.

Nici în cazul primei femei descoperite în gara Brighton nu a apărut vreo dovadă care să-l lege pe Mancini de crimă. Identitatea acelei victime a rămas necunoscută, capul nu a fost găsit, iar autorul uciderii nu a fost identificat nici după mai bine de nouă decenii. În schimb, numele lui Violette Kaye a rămas în documentele judiciare și în arhivele poliției.