ZC
ZC




ZC




Amintiri răzlețe: "Mais ou sont les neiges?"

Postat la: 23.09.2015 | Scris de: ZIUA NEWS

Amintiri răzlețe:

Pe la începutul şi mijlocul anilor '70 apăruse o teorie contrară celei de azi („încălzirea globală"), ai cărei propagatori susţineau, în reviste de popularizare precum „Magazin", „Flacăra". „Veac nou", că planeta se răceşte... Asta se întâmpla pe când iernile noastre, îndeosebi cele din Bucureşti, erau foarte blânde.

Fuseseră şi două ierni aspre, în 1962 şi 1963, de care îmi amintesc foarte bine întrucât în cursul lor şcolile s-au închis pentru câteva zile. Geroasă fusese şi iarna din 1968, când s-a desfăşurat la Braşov primul festival de muzică uşoară „Cerbul de Aur"... Apoi, în anii următori, a nins tot mai puţin, iernile fiind anemice şi scurte, prilej pentru oameni să evoce marile zăpezi, geruri şi viscole abătute asupra ţării, îndeosebi a Capitalei, în februarie 1954, iar pentru directorul unui cotidian să atribuie, într-un articol de pe pagina întâi, lui Apollinaire celebrul vers al lui Villon "Mais ou sont les neiges d'antan?"

Multă vreme am avut nostalgia zăpezilor. Până la ninsorile din ianuarie 1985 mi-au astâmpărat-o şederile la câteva mânăstiri. În februarie 1982, după o noapte petrecută la Polovragi, dimineaţa, nu-mi venea să plec din pridvorul dinspre apus al stăreţiei, privind cum ninge, mărunt şi odihnitor, peste Cheile Olteţului, spre Parâng. Aceeaşi senzaţie de linişte şi destindere mi-o lăsau ninsorile de la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ. Mergeam doi-trei kilometri spre pădure, prin liniştea zăpezii proaspete.

Iar în ianuarie 1987, când a nins iarăşi mult, petrecând întreaga lună la Curtea de Argeş, mă plimbam prin parcul mânăstirii înconjurat de un zid gros de cărămidă şi rupt de oraşul de care îl despărţeau câteva sute de metri. Locuiam în reşedinţa de vară a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, în palatul intrat apoi în proprietatea Bisericii, şi urcam până la primul etaj - din pură plăcere - cu un lift elveţian fabricat în 1888. Foarte încăpătoare, cu o carpetă întinsă pe jos, cabina acelui ascensor, care suia molcom şi lin, avea geamuri de cristal şi o canapea în formă de potcoavă căptuşită cu catifea.

La vreo două sute de metri de palat, în capătul dinspre răsărit al parcului, lângă un pâlc de brazi costelivi, foarte înalţi, fusese amenajat un mic cimitir monahal înconjurat cu gard de sârmă. Pe când mă plimbam până la intrarea sa, pe zăpada scârţâind sub picioare, avea un singur mormânt: al părintelui Macarie, fost ofiţer de artilerie înainte să se călugărească. Cine putea să-şi închipuie că peste 15 ani vor fi aduse din Portugalia şi reînhumate în cimitirul acela osemintele Elenei Lupescu, iar într-un mausoleu de forma şi dimensiunile unui stog de fân, la câţiva metri de catedrală, resturile părinteşti ale lui Carol al II-lea?...

Dan Ciachir

 

loading...
PUTETI CITI SI...

Amintiri răzlețe: "Mais ou sont les neiges?"

Postat la: 23.09.2015 | Scris de: ZIUA NEWS

0

Pe la începutul şi mijlocul anilor '70 apăruse o teorie contrară celei de azi („încălzirea globală"), ai cărei propagatori susţineau, în reviste de popularizare precum „Magazin", „Flacăra". „Veac nou", că planeta se răceşte... Asta se întâmpla pe când iernile noastre, îndeosebi cele din Bucureşti, erau foarte blânde.

Fuseseră şi două ierni aspre, în 1962 şi 1963, de care îmi amintesc foarte bine întrucât în cursul lor şcolile s-au închis pentru câteva zile. Geroasă fusese şi iarna din 1968, când s-a desfăşurat la Braşov primul festival de muzică uşoară „Cerbul de Aur"... Apoi, în anii următori, a nins tot mai puţin, iernile fiind anemice şi scurte, prilej pentru oameni să evoce marile zăpezi, geruri şi viscole abătute asupra ţării, îndeosebi a Capitalei, în februarie 1954, iar pentru directorul unui cotidian să atribuie, într-un articol de pe pagina întâi, lui Apollinaire celebrul vers al lui Villon "Mais ou sont les neiges d'antan?"

Multă vreme am avut nostalgia zăpezilor. Până la ninsorile din ianuarie 1985 mi-au astâmpărat-o şederile la câteva mânăstiri. În februarie 1982, după o noapte petrecută la Polovragi, dimineaţa, nu-mi venea să plec din pridvorul dinspre apus al stăreţiei, privind cum ninge, mărunt şi odihnitor, peste Cheile Olteţului, spre Parâng. Aceeaşi senzaţie de linişte şi destindere mi-o lăsau ninsorile de la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ. Mergeam doi-trei kilometri spre pădure, prin liniştea zăpezii proaspete.

Iar în ianuarie 1987, când a nins iarăşi mult, petrecând întreaga lună la Curtea de Argeş, mă plimbam prin parcul mânăstirii înconjurat de un zid gros de cărămidă şi rupt de oraşul de care îl despărţeau câteva sute de metri. Locuiam în reşedinţa de vară a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, în palatul intrat apoi în proprietatea Bisericii, şi urcam până la primul etaj - din pură plăcere - cu un lift elveţian fabricat în 1888. Foarte încăpătoare, cu o carpetă întinsă pe jos, cabina acelui ascensor, care suia molcom şi lin, avea geamuri de cristal şi o canapea în formă de potcoavă căptuşită cu catifea.

La vreo două sute de metri de palat, în capătul dinspre răsărit al parcului, lângă un pâlc de brazi costelivi, foarte înalţi, fusese amenajat un mic cimitir monahal înconjurat cu gard de sârmă. Pe când mă plimbam până la intrarea sa, pe zăpada scârţâind sub picioare, avea un singur mormânt: al părintelui Macarie, fost ofiţer de artilerie înainte să se călugărească. Cine putea să-şi închipuie că peste 15 ani vor fi aduse din Portugalia şi reînhumate în cimitirul acela osemintele Elenei Lupescu, iar într-un mausoleu de forma şi dimensiunile unui stog de fân, la câţiva metri de catedrală, resturile părinteşti ale lui Carol al II-lea?...

Dan Ciachir

 

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE