• Tweet

Până în acest moment, analiștilor politici care au analizat lovitura de stat din Turcia, cu toate consecințele ei, le-a scăpat o coordonată esențială. Ce a știut și ce nu a știu Serviciul de Informații Externe în legătură cu pregătirile pentru puciul militar din Turcia și derularea evenimentelor. În ce măsură Mihai Răzvan Ungureanu i-a informat sau nu pe decidenții politici.

Dacă SIE a semnalat sau nu uriașul potențial de risc implicat de existența, în România, a celor 11 școli și a unor organizații așa-zis umanitare inițiate de clericul islamist radical auto-exilat în Statele Unite, despre care guvernul turc afirmă că este principalul organizator al puciului militar. Dacă SIE nu a știut nimic despre toate astea și despre multe altele, atunci întreaga să conducere trebuie măturată. Începând cu MRU. Dacă serviciul secret a știut și nu l-a informat pe președintele Kaus Iohannis, atunci, pur și simplu, MRU e un trădător. Iar dacă președintele a fost totuși informat și nu a acționat, atunci opinia publică treuie să afle acest lucru de îndată.

Puciul eșuat din Turcia, inițiat de fostul șef al principalului serviciu secret în complicitate cu mai mulți capi ai armatei, despre care clericul radical Gulen, auto-exilat în Statele Unite, afirmă că a fost regizat, putea fi anticipat. Și chiar a fost. Au existat întâlniri între capii loviturii de stat și eminențe cenușii ale altor puteri, anterioare puciului, care nu au rămas necunoscute opiniei publice. Cum a fost, de pildă, întâlnirea între fostul șef al serviciului secret al Turciei și Aleksandr Dughin, considerat cel mai important consilier neoficial în materie de politică externă al președintelui Putin. În presa internațională, de câteva săptămâni, au apărut informații care au avertizat asupra pericolului unei lovituri militare pusă la cale în Turcia. Deci, ceea ce au știut jurnaliștii, au știut analiștii bine informați, trebuia să știe și reprezentanții Servicului de Informații Externe al României.

La fel cum iminența puciului militar trebuie să fi făcut să sune clopoțeii de alarmă în principalele capitale ale lumii. Nu numai Moscova a fost informată chiar de la "sursa", ci, cu certitudine,și cele mai puternice state NATO, în frunte cu Statele Unite. Cu atât mai mult cu cât, iată, președintele Recep Tayyip Erdogan, prim-ministrul și alți demnitari de la Ankara afirmă răspicat faptul că eminența cenușie a puciului eșuat este un cleric radical islamist, auto-exilat în Statele Unite. Acesta este acuzat, în mod oficial, că a construit un stat turc paralel, alcătuit din mii de militari, din mii de judecători, nenumărați demnitari ai statului și sutinut de o parte a presei din Turcia.

Mai mult chiar, Statele Unite sunt somate să-l predea de îndată pe clericul Gulen. În caz contrar, Turcia, cel mai puternic aliat NATO din Europa, declarând că se va afla în stare de război cu Statele Unite, de la distanță, cel mai puternic partener NATO. Situația, indiferent care este adevărul, este pe cât de uluitoare, pe atât de explozivă. Iar bomboana pe colivă în ceea ce ne privește, dincolo de destabilizarea gravă a flancului de sud-est al NATO, este informația transmisă cu o zi în urmă și necontrazisa de nimeni, pe postul de televiziune Realitatea TV, de către însuși ambasadorul Turciei la București, Osman Koray Ertas, conform căreia "inamicul numărul unu", clericul Gulen, a inițiat în țara noastră o rețea de școli și de organizații așa-zis umanitare, toate fiind parte a prezumtivului complot împotriva statului turc.

Faptul că nu se răspunde prompt, de la București, unei asemenea acuzații, măcar cu promptitudinea și maniera diplomatică în care a făcut-o Washingtonul, demonstrează fie o gravă impotență, fie o condamnabilă inconștientă, fie un criminal act de trădare. Cu excepția câtorva analiști specialiști în geopolitică, cel mai activ dintre aceștia fiind Gozmin Gușa, mai simt nevoia să spun că populația din România nu a primit nici informații complete și nici opinii concludente referitoare la unul dintre cele mai periculoase evenimnete în derulare, care are loc în proximitatea României și care afectează, pe termen lung, în mod grav, securitatea continentului tocmai în flancul de sud-est. Nu s-a spus suficient de clar, suficient de răspicat și suficient de argumentat că ceea ce, spre cinstea lor, au salvat cetățenii turci nu este nici pe departe un stat de drept. Și nici restabilirea situației, pentru care au pledat principalele state ale lumii și pe care o clamează reprezentanții marilor puteri solidarizându-se cu Erdogan, nu reprezintă o revenire la normalitate.

În plan intern, Turcia, care a cunoscut în ultimii ani o efervescență economică, dispune de o presă din ce în ce mai ostracizată, mai inhibată, pe alocuri chiar suprimată, incapabilă să se transforme într-un câine de pază al societății. Puterea judecătorească este și ea strânsă cu ușa, judecătorii fiind mutați în masă și în mod arbitrar, prin decizii administrative dar, în realitate, politice, dintr-o regiune în alta, iar mai recent sunt demiși și arestați în masă. Corupția este endemică și se desfășoară având drept temelie clanurile politice cultivate de Erdogan după rețeta Elțin - la fel cum, corect, a semnalat Cozmin Gușă -, în timp ce opoziția este anesteziată. Cu peste 3.000 de militari arestați în acest moment, între care însuși șeful Armatei a treia și mai mulți generali, și cu spectrul reintroducerii pedepsei cu moartea, Turcia este departe de a fi un stat de drept, chiar dacă puciul a eșuat. Și în loc să se apropie, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Uniunea Europeană, unde, de pildă, pedeapsa cu moartea este pretutindeni abolită. Sub aspectul politicii interne, Erdogan stă pe un butoi de pulbere creat în mare măsură de el însuși, chair dacă puciul eșuat, regizat sau nu, îi creează o teribilă oportunitate pentru a tăia și a spânzura, întărindu-și o putere mai mult personală, în beneficiul Turciei.

În plan extren, situația este încă și mai complicată. Este adevărat că Turcia, militar vorbind, este cel mai important jucător NATO din zonă, dar la fel de adevărat este că acest jucător este pe cât de imprevizibil, pe atât de nesigur. Să ne reamintim că, în ultima vreme, Erdogan a intrat în conflict nu numai cu Rusia, ci și cu Iranul, cu Israelul, cu Siria, cu Germania și, mai recent cu Statele Unite, amenințate chiar cu un război. Să ne mai reamintim de schizofrenia de la Ankara, de tip otoman, atunci când vine vorba despre kurzii care acționează în Siria. Considerați de Statele Unite drept unități care luptă legitim împotriva Statului Isalmaic, iar de către Ankara drept teroriști. Să ne mai amintim de duplicitatea Turciei atunci când se făcea că atacă Statul Islamic, atacându-i de fapt pe turci și, în același timp, importând petrol de la teroriști. În fine, pentru a încheia parțial, să luăm în calcul și jocul perfid legat de traficul cu refugiați către Uniunea Europeană, via Turcia, oprit în momentul în care șantajul și-a atins efectul, iar Erdogan a primit ceea ce a pretins.

Întreg acest complex, extrem de exploziv, de probleme scoase în evidență de puciul militar eșuat și de tot ceea ce urmează să se petreacă sub domnia lui Erdogan, care va profita din plin de cele întâmplate stând sub umbrela unei relative solidarități internaționale - căci nimeni nu își dorește inlocuitea răului existent printr-un rău și mai mare, cum ar fi o juntă militară ultra-naționalistă -, ar fi trebuit să oblige România la o vigilență maximă. Și asta înseamnă că, din nou, este obligatoriu să ne punem cuvenitele semne de întrebare privind calitatea prestației și loalitatea binomului MRU-Predoiu de la SIE.

Sorin Rosca Stanescu