Condamnat post-mortem

• Tweet

De către oficialii statului român. Este vorba despre Corneliu Vadim Tudor. A fost 16 ani senator al României. A fost votat de un sfert dintre cetăţeni. A fost secretar şi vicepreşedinte al Senatului. Şi a condus un partid politic timp de un sfert de secol. Iar acum, după ce a trecut în nefiinţă, ce aflăm? Că i se interzice trupului său neînsufleţit să poposească, pentru o zi-două, înainte de a intra definitiv în pământ, în holul Senatului României.

Corneliu Vadim Tudor este condamnat, astfel, post-mortem. De către cine şi de ce? Nimeni în această ţară nu m-ar putea suspectă că aş fi avut, în trecutul post-comunist, relaţii de prietenie sau măcar amicale sau de colaborare în vreun fel cu cel care a fost Corneliu Vadim Tudor. Pur şi simplu, viaţa ne-a plasat în tabere total diferite. Au existat chiar între noi şi conflicte publice, destul de răsunătoare. Şi cu toate astea, nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată, dacă aş fi fost pus în această situaţie, ca după moartea acestuia, să-i refuz cuvenitele onoruri ori semne de recunoştinţă pentru calităţile şi meritele pe care acest om le-a avut.

Cum a fost posibil ca ditamai conducerea Senatului României să aştepte ca familia lui Corneliu Vadim Tudor să facă o solicitare scrisă, prin care să ceară ca trupul neînsufleţit al acestuia să fie expus în holul Senatului României? Cum de a fost posibil ca instituţia Senatului să nu aibă, ea însăşi, această iniţiativă? Şi, mai ales, cum a fost posibil un refuz? L-am auzit comentând acest caz, pe care nu mă feresc să-l taxez drept scandalos, umilitor, înjositor şi degradant pentru Senatul României, pe cine altul decât pe domnul Ilie Sârbu. Acesta, în două fraze simple, a reuşit să strecoare întreagă otravă de care poate fi capabilă, în aceste zile, societatea românească.

Decedatului Corneliu Vadim Tudor i-a fost refuzat un ultim popas în instituţia pe care a slujit-o timp de 16 ani, aflându-se, în două rânduri, chiar la conducerea acestuia, pentru că, aşa cum precizează Ilie Sârbu, "comportamentul său faţă de unii senatori a deranjat". Chiar aşa? Las la o parte faptul că Ilie Sârbu, fie el şi ofiţer DIE sub acoperire, a absolvit, de bine, de rău, studii teologice şi prin grija securităţii a ajuns chiar absolvent al unor cursuri post-universitare în materie. Făcute în străinătate, aşa cum îi stătea bine unui spion.

Dar chiar şi fără a fi studiat, în mod aprofundat, cartea sfântă a iubirii şi toleranţei, Ilie Sârbu ar fi trebuit să se abţină de la asemenea consideraţii făcute împotriva unui fost coleg de al său. Nu numai din cauze ţinând de doctrina creştină. În definitiv, Corneliu Vadim Tudor a fost, şi nu de puţine ori, aliat politic al partidului pe care Ilie Sârbu pretinde că îl slujeşte cu cinste.

Sunt sigur că, în viitor, acest refuz violent şi de neînţeles, în urma căruia unui om, care a fost atât de mult timp demnitar al statului român şi care rămâne în istoria acestei ţări drept un scriitor de marcă, va rămâne, pur şi simplu, o pagină neagră. La care noi şi alte generaţii ne vom raporta cu ruşine.

Dincolo de faptul că Ilie Sârbu - care îşi va consumă sinecură într-o înaltă funcţie de conducere la Curtea de Conturi, o sinecură în deplină incompatibilitate cu poziţia sa de socru al şefului unui Guvern, pe care el şi subordonaţii săi vor avea obligaţia să-l controleze - s-a exprimat, cum s-a exprimat, atunci când românii, cei care l-au iubit şi cei care nu l-au iubit, dar l-au apreciat, şi cei care nu l-au apreciat, dar l-au respectat, s-au despărţit de Corneliu Vadim Tudor, problema pe care eu mi-o pun, acum, este următoarea: în cât timp, măcar în acest caz, societatea românească va reuşi să se vindece?

În cât timp vom şti să alegem din viaţa şi opera acestei personalităţi accentuate, extrem de controversate, care a fost Corneliu Vadim Tudor lucrurile bune? Punându-le cu grijă alături de alte lucruri bune, în patrimonial cultural şi spiritual al românilor. Ceasul care numără acest timp ticăie ca un veritabil instrument ce măsoară conştiinţa noastră colectivă.

Sorin Rosca Stanescu