• Tweet

Începutul anului 2016 a aprins două mari dezbateri în "colonia" România: una se referă la faptul că printr-o schimbare neconstituțională - deci o lovitură de stat - s-a trecut de la regimul controlului popular asupra deciziei politice - democrația - la o guvernare aptă de decizii nepopulare întrucât nu se mai supune supravegherii electorale (nu depinde de voturi) - dictatura / oligocrația; cealaltă, referitoare la soarta justiției selective / politizate, în condițiile în care conducerile principalelor instituții ale acesteia, care au pregătit terenul pentru succesul loviturii de stat, vor ajunge la expirarea mandatelor lor.

În mod normal dictatura și justiția politizată sunt de nedespărțit. Ele alcătuiesc fălcile cleștelui care strivește, nu corupția, așa cum cred unii, ci drepturile și libertățile omului și cetățeanului. Românii care nu au înțeles încă lucrul acesta o vor înțelege în curând. Așa cum am mai spus-o, din dictatură, nu se poate ieși, de regulă, decât prin război sau revoluție. Războiul este cel mai puțin de dorit. Oricum el a început deja la nivel global și dacă va veni sau nu în mod direct peste noi, prea puțin va depinde de noi. Cât privește revoluția, ea nu poate avea loc atâta timp cât "sistemul" represiv este coerent și stabil. De aceea probabil că unii se folosesc de spațiul tot mai limitat al libertății de exprimare pentru a insista asupra numirii unor noi persoane, ceva mai decente și mai profesioniste, la comanda autorității judiciare.

Nemaisperând nimic de la institutuții se speră ceva de la persoane. O relaxare a politizării justiției sub influența unor șefi mai luminați, mai abili, mai responsabili sau/și mai verticali, poate oferi ceva oxigen drepturilor cetățenești. Pornind de aici, poporul, de acum pățit și ceva mai liber, va da asaltul împotriva dictaturii, între timp mai obosite. O asemenea strategie se bazează pe ideea că, așa cum am pierdut bătălia pentru democrație numai după ce am pierdut bătălia pentru justiție, acum am putea recâștiga democrația recuperând mai întâi terenul justiției.

(Merită menționat în acest punct că vocabularul politic al României de azi, dominată de dogmele dreptei neoconservatoare, este pervertit în sensul descris de George Orwell în romanul "1984", specific mai ales dictaturilor de extremă stângă. Așa cum în lumea orwelliană, Ministerul poliției era denumit "Ministerul dragostei" iar Ministerul propagandei, "Ministerul adevărului", așa și în lumea românească a domnului Vasile Dâncu, potrivit dicționarului "tehnocratic" propus de acesta, dictatura este denumită "democrație", oligarhia este "puterea poporului", reprimarea libertății este "lupta împotriva corupției", justiția selectivă este "stat de drept" etc. În condițiile unei asemenea confuzii, cetățenii știu doar că sunt nemulțumiți dar nu sunt capabili să definească în termeni corecți problema, pentru a fi capabili apoi să îi găsească rezolvarea corectă. În cele ce urmează voi folosi termenii cu înțelesul lor clasic iar nu cu cel al noii limbi de lemn din dicționarul Dâncu.)

Nu știu dacă strategia mai sus înainte amintită va reuși. Cu certitudine ea trebuie încercată. În sprijinul ei dar și pentru cazul în care numirile la conducerea instituțiilor judiciare nu vor aduce progresul așteptat, voi prezenta în continuare un program minimal de reforme urgente. Un program care poate fi înțeles, sper, atât de către seniorii autorității judiciare cât și de iobagii justiției, atât de oamenii de bine sau cu viziune care cu certitudine se găsesc atât în rândul elitelor politice ale momentului, cât și în masa cetățenilor României profunde și tăcute. Astfel încerc să ofer soluții celor care au sau vor avea puterea de a determina anumite schimbări în justiție, cât și temeiuri pentru presiuni populare. Dacă aceste presiuni vor atinge nivelul masei critice nu vor putea fi complet ignorate de guvern, oricât de tehnocrat ar fi el. Căci - nu-i așa? - mai sunt și felinare în București.

1. Prima prioritate ar fi "renaționalizarea" justiției române. Aceasta presupune ca de urgență, prin Ordin al Ministrului Justiției sau prin Hotărâre de Guvern sau prin dispoziția CSM să li se ceară tuturor magistraților depunerea unei declarații prin care, sub sancțiunea prevăzută de lege pentru falsul în declarații, să precizeze dacă mai au și o altă cetățenie decât cea română.

i. În același timp, prin Ordonanță de urgență sau printr-o lege elaborată și adoptată în procedură de urgență, să se interzică tuturor magistraților deținerea mai multor cetățenii. De asemenea, așa cum se întâmplă în alte țări, să li se interzică primirea de ordine, decorații, premii și alte distincții din partea unor state străine. Magistrații români aduc servicii numai statului român. Prin natura funcției lor și a loialității naționale cerute în exercitarea ei, nu au cum aduce servicii altor state. Excepțiile de la această regulă ar trebui constatate și aprobate de Președintele Republicii, pe baza avizului CSM și al Comisiei juridice a Parlamentului.

ii. Totodată, printr-un act normativ de nivel adecvat (cred că o Hotărâre de Guvern ar fi suficientă) ar fi necesar să se statueze obligația ca orice acord de cooperare dintre instituțiile autorității judiciare românești și o entitate străină (stat, guvern, autorități judiciare străine, servicii de informații străine și altele asemenea) trebuie aprobat prin lege. Asupra executării acordurilor respective, ministrul justiției va trebui să informeze Parlamentul în ședință publică, prin rapoarte periodice.

Ar fi interesant de văzut cine se opune unor asemenea măsuri. Foarte puțini cred că vor avea curajul să o facă pe față. Adoptarea lor ar trebui impusă printr-o largă mobilizare pe rețelele sociale. „Renaționalizarea justiției române" ar fi o excelentă lozincă a tinerilor de toate vârstele (sic!), nu contează cât de frumoși dar cu adevărat (încă) liberi, de proclamat prin agorele țării. Este minimul pe care îl putem cere: cetățenii români să fie anchetați și judecați tot de către cetățeni români, exclusiv pe baza legilor și cutumelor românești dar mai ales în lumina intereselor naționale române și fără constrângeri externe. Inclusiv acele constrângeri pudibond numite „ajutor", „asistență" sau „cooperare".

Aceasta nu exclude susținerea pentru realizarea unei justiții europene de tip federal, cu condiția ca viitoarele instanțe federale să nu se suprapună celor naționale și să apere interesele comune ale membrilor UE, reflectate în ordinea de drept europeană, iar nu doar interesele națiunilor profitoare ale UE.

Adrian Severin