Dacă democrație nu, măcar stat de drept (III)

• Tweet

3. Eliminarea discriminărilor în corpul procurorilor, este o măsură, de asemenea simplu de adoptat, care ar putea reda demnitate tuturor celor care cu profesionalism și bună credință apără legea de pe pozițiile Parchetului.

i. Faptul că în cadrul Parchetului au fost create subdiviziuni specializate (DNA, DIICOT etc.) este un lucru de înțeles și binevenit. Specializarea procurorilor nu poate duce decât la creșterea eficienței lor. Aceasta nu justifică, însă, crearea unor categorii de procurori de rangul întâi și a altora de ranguri inferioare. Cu ce sunt ceilalți procurori mai puțin expuși sau mai puțin confruntați cu anchete dificile, decât să zicem, procurorii de la DNA, pentru a avea salarii mai mici și, în general, drepturi mai puține? Combaterea criminalității și apărarea legalității nu se reduce la lupta împotriva corupției, oricât de importantă ar fi aceasta.
Un statut profesional egal și o funcție socială egală trebuie să se regăsească în egalitatea drepturilor între toți membrii Parchetului. Umilirea majorității acestora, prin discriminarea la care sunt supuși, nu servește nimănui. Nici măcar unităților de așa zisă elită care, oferind privilegii, atrag nu neapărat conștiințele profesionale de cea mai bună calitate ci și mulți carieriști. Aceștia, după cum s-a demonstrat deja, apelează tocmai la mijloacele corupției spre a ajunge, chipurile, să o combată.

ii. Vorbind de eliminarea discriminărilor și de redarea demnității tuturor procurorilor, trebuie să vorbim și despre o reformă ușor de introdus în lege. Mă refer la statutul procurorului de ședință. În prezent, deși are aceeași pregătire cu toți ceilalți colegi de breaslă, rolul său este acela de ventriloc sau cutie de rezonanță a procurorului de caz care a întocmit rechizitoriul. Astfel, fără nici un motiv temeinic, cel dintâi devine un subaltern al celui din urmă, când ei ar trebui să fie egali.
Astfel, așa cum procurorul de caz este autonom în întocmirea rechizitoriului, pe baza cercetării pe care o face și a probelor pe care le adună, așa și procurorul de ședință ar trebui să fie autonom în susținerea rechizitoriului; respectiv să pună concluzii potrivit convingerilor lor, formate după epuizarea cercetării judecătorești, și care ar putea fi contrare concluziilor din rechizitoriu. Mulți procurori de ședință îndură un sentiment de umilință fiind obligați să pună concluzii și să ceară condamnări contrare evidențelor rezultate din duelul judiciar purtat în fața judecătorilor, evident ulterior trimiterii în judecată de către procurorul de caz, și, desigur, contrare propriei conștiințe.

Dreptul procurorului de ședință de a pune concluzii potrivit conștiinței sale, chiar împotriva rechizitoriului, așa cum tot potrivit conștiinței sale procurorul de anchetă întocmește rechizitoriul, ar trebui statuat de urgență. Spre a întări și garanta o asemenea autonomie, înființarea unui parchet specializat în cercetarea magistraților, distinct de celalte parchete, (parchet de care am vorbit și în legătură cu garantarea independenței judecătorilor) ar fi mai mult decât necesară. Aceasta ar face imposibilă situația în care procurorul autor al rechizitoriului să îl pună sub urmărire penală și să îl cerceteze pe procurorul de ședință care nu i-a împărtășit opinia sau nu i-a susținut-o cu suficient patos.

iii. Spre deosebire de judecători, procurorii trebuie să coopereze cu serviciile de informații. Rolul lor este și acela de a transforma probele informative în probe judiciare.

Aceasta nu înseamnă că ei pot fi și ofițeri de informații sub acoperire de procurori. De asemenea, nici că pot fi subordonați ofițerilor de informații. Asemenea situații reprezintă două surse de discriminare și de umilire a procurorilor. Pe de o parte, procurorii ofițeri sub acoperire au, fără nici o justificare din punct de vedere procesual, o poziție de putere superioară celor care sunt doar procurori. Pe de altă parte, autonomia procurorului devine formală atunci când și activitatea lui devine „câmp tactic" pentru bătăliile serviciilor secrete. Aceasta îi atinge demnitatea și îi reduce eficiența.
Iată de ce, toți adevărații procurori - și aceștia sunt majoritatea - vor fi de acord ca pe de o parte, încălcarea obligației magistratului de a nu fi în același timp ofițer al serviciilor de informații (române sau străine) să fie pedepsită prin legea penală, iar pe de altă parte, ca relațiile de cooperare cu respectivele servicii să fie transparente, în sensul ca, sub sancțiunea nulității actului de acuzare, informațiile primite de la acestea să nu poată fi folosite decât dacă sunt prezentate și acuzaților, dându-le celor din urmă șansa de a se apăra și a le combate.

În atare fel, în cadrul fazei de urmărire a procesului penal, se va asigura nu numai „egalitatea armelor" între acuzator și acuzat dar și egalitatea de putere între procuror și ofițerul de informații. Procurorul va avea ultimul cuvânt în ceea ce privește instrumentarea cazului din punct de vedere judiciar, în timp ce ofițerul de informații va avea ultimul cuvânt în ceea ce privește tratarea cazului pe teren extrajudiciar. Rămânând fiecare în câmpul său tactic specific, fiecare se va simți, până la urmă, și mai în siguranță și mai demn de respect. Toată lumea va putea fi, deci, mulțumită. Cu excepția tartorilor politici, desigur.

4. Combaterea „telejustiției" ca formă de injustiție, este o măsură pe cât de simplu de luat, pe atât de eficientă și plină de consecințe pozitive.
Corupția în România este mare și a dobândit caracter sistemic. Fără îndoială că trebuie combătută cu fermitate.
Combaterea ei în stradă este, însă, o soluție nu doar falsă ci și contraproductivă. Cei mai mari corupți, având bani destui pe care să îi bage în propagandă mediatică, profită de scoaterea procesului în mass media, pentru a-și face acolo o „statuie" la umbra căreia justiția (procurori și judecători deopotrivă) își pierde libertatea de a gândi și decide. Dimpotrivă, acuzații fără vină (nu neapărat puși sub urmărire cu rea credință ci din cauza unor suspiciuni care se cer clarificate), fără bani (tocmai pentru că nu au furat), cad victimă judecății pripite a oamenilor necăjiți în căutare de explicații și vinovați pentru neîmplinirile lor, oameni care, fără a cunoaște toate detaliile speței și înainte ca toate probele să fi fost administrate, trag concluzii nedrepte și violează cu brutalitate prezumția de nevinovăție.

Condamnarea „străzii", deși neîntemeiată și nelegală, devine adesea atât de puternică încât magistrații nu mai au resursele psihologice necesare spre a o contrazice și se văd siliți a o confirma, chiar împotriva convingerilor lor. Acestea nu sunt erori judiciare ci crime judiciare. Ele nu reduc corupția ci o adâncesc, favorizând manipularea politică a actului de justiție.

Toate acestea sunt motive pentru a se reveni la regulile clasice ale științei dreptului procesual penal și a reinstaura cu garanții concrete, principiul potrivit căruia urmărirea penală este confidențială în timp ce (doar) procesul în fața judecătorilor este public. Despre ce garanții ar putea fi vorba? Le voi prezenta pe scurt.
În primul rând ar trebui clarificat prin lege că toate datele privind procedurile de urmărire penală sunt nepublice și că nu pot face obiectul nici unei comunicări către mass media. Între curiozitatea publicului și dreptul la imagine al persoanei, cea din urmă trebuie să aibă întâietate. Altminteri eficacitatea prezumției de nevinovăție devine o simplă iluzie.

Principiul transparenței (de altfel nu foarte specific regimurilor autoritare / dictatoriale) ar trebui redus la furnizarea publică de către parchete exclusiv de date statistice, fără referiri la persoane concrete. Cât privește instanțele judecătorești ele nu vor avea nimic de comunicat întrucât oricum procesul este public.
Consecințele logice ale unei asemenea reglementări ar fi, pe de o parte, interzicerea difuzării de imagini (filme sau fotografii) cu persoanele care sunt subiect al procedurii de urmărire penală sau al procedurii de orice fel în fața instanțelor judecătorești, iar pe de altă parte, sancționarea divulgării de informații de orice fel din dosarele de urmărire penală. Procesul judiciar (penal dar și civil, comercial etc.) se desfășoară exclusiv în instanță, nu la televizor.

În toate țările civilizate este interzisă prezentarea de imagini din sălile de judecată. De asemenea, prin convenții internaționale se interzice expunerea publică a persoanelor arestate, actul arestării fiind o măsură de siguranță iar nu o sancțiune sau un gest infamatoriu menit să îl umilească pe arestat sau și mai rău, să-i creeze în opinia publică o imagine negativă. S-a dovedit că o asemenea imagine este aproape imposbil de șters ulterior, chiar dacă nevinovăția este atestată prin hotărâre judecătorească definitivă.

Cât privește scurgerea de informații, de cele mai multe ori folosită în lupta politică, ea ar trebui pedepsită sever prin îndepărtarea din magistratură a procurorului responsabil cu instrumentarea dosarului în cauză. O atare răspundere obiectivă ar putea fi înlăturată numai dacă procurorul respectiv aduce dovada că o altă persoană se face în concret vinovată de divulgarea informațiilor nepublice.

Acestor reguli ar trebui să li se adauge sancțiuni - penale și civile - aplicabile tuturor celor care în orice formă și prin orice mijloace, aduc atingere aplicării prezumției de nevinovție. Tratarea în dezbaterile publice, a unei persoane care beneficiază de prezumția de nevinovăție, ca fiind vinovată ca și cererea ca acuzații să își dovedească nevinovăția - lucruri care se întâmplă frecvent la noi - ar constitui o asemenea atingere. Ea ar trebui pedepsită, în funcție de modul concret în care s-a produs, cu o procedură rapidă, aproape automată, care să evite implicarea persoanei vătămate în complicații procesuale costisitoare și de durată. Devenită formă fără fond prezumția de nevinovăție trebuie apărată prin măsuri draconice.

Cine ar putea regreta asemenea măsuri, cu excepția politicienilor corupți care și-au făcut din telejustiție atât o armă în practicarea concurenței neloiale cât și o grenadă fumigenă pentru ascunderea propriilor ilegalități, a adevăratei mari corupții? Regretul poate afecta doar pe aceia pentru care telejustiția a devenit un drog folosit pentru calmarea paliativă a frustrărilor de tot felul. Ca orice drog și acesta a creat dependență. Consumarea lui timp îndelungat conduce, însă, la fel ca în cazul celorlalte droguri, la șubrezirea sănătății consumatorului, la adâncirea depresiei și până la urmă la moartea lui. În speță, fiind vorba despre un consum la nivel social, boala și decesul afectează de asemenea societatea în ansamblul său. Iată de ce toți cei conștienți de nocivitatea drogului telejustiției pentru sănătatea societății românești și a membrilor săi, ar trebui să folosească toate mijloacele de care dispun (inclusiv internetul) pentru a impune autorităților aplicarea terapiei de dezintoxicare adecvată.

Adrian Severin