• Tweet

6. „Resetarea luptei împotriva corupției" ar trebui să acompanieze aplicarea proiectului privind „resetarea clasei politice". Prin „resetare", în mod normal, se înțelege aducerea jocătorilor înapoi la linia de start și reluarea jocului după reguli amendate la lumina experiențelor negative trecute.

Ideea, se pare strigată și pe „stradă", nu este lipsită de înțelepciune. Totul este ca ea să fie și aplicată rațional, cu gândul la avantajele sociale concrete iar nu la „igiena nervilor" prin terapia „țapilor ispășitori". Dacă tot „strada" dorește „restarea globală", să i se dea resetare.

i. Mergând pe o astfel de linie se impune „resocializarea" celor condamnabili pentru acte de corupție și a averilor obținute prin asemenea acte. (Nu vorbim de acuzați întrucât acuzațiile pot fi și nedrepte și nici numai de condamnați, întrucât nu toți cei încă necondamnați sunt în realitate nevinovați.) Numai așa îi aducem pe toți - oameni și bani - înapoi pe linia de start. De astă dată știind cu cine avem de a face și știind ce este de făcut pentru a se preveni repetarea vechilor derapaje.

Instrumentul necesar este o lege pe care am putea-o denumi cum ne place mai mult: „legea amnistiei condiționate" sau „legea resocializării persoanelor acuzate de corupție" sau „legea privind recuperarea capitalurilor acumulate prin fapte de corupție" sau variante ale acestor titluri. În esență legea ar trebui să ofere persoanelor acuzate de corupție posibilitatea de a opta între un proces echitabil care să stabilească situația reală și să aplice pedepse după caz, pe de o parte, și păstrarea libertății fără a mai trece printr-un proces, în schimbul punerii averii acumulate prin presupuse fapte de corupție în slujba societății, pe de altă parte. Cât privește punerea averii în slujba societății, aceasta poate include: a) aducerea în țară a banilor ascunși în străinătate; b) scoaterea la vedere a banilor ascunși în țară; c) plata unor contribuții (eventual negociabile) la bugetul statului; d) investirea în țară și /sau în proiecte de interes național a banilor rămași după plata contribuției, pentru o anumită perioadă de timp; e) supraimpozitarea banilor investiți, în perioda de timp critică, în alte proiecte decât cele de interes național, diferențiat după cum investiția se face în țară sau în străintate. La acestea s-ar adăuga un spor de pedeapsă care s-ar aplica persoanei în cauză dacă ea recidivează în săvârșirea faptelor supuse „amnistiei condiționate".

Avantajele unei asemenea „resetări" sunt enorme. Printre altele: reduce cheltuielile, adesea zadarnice, pentru urmărirea celor vinovați de corupție și recuperarea averilor lor; elimină riscurile de corupere ale urmăritorilor și recuperatorilor; evită costurile economico-sociale asociate cu etatizarea capitalurilor ilicite (falimentări, șomaj, blocaj decizional, dispariția capitalului privat național, afectarea clasei mijlocii etc.). Decât scandal perpetuu și eventual pedepse care nu duc la nimic, mai bine „civilizarea" capitalurilor acumulate primitiv (adică punerea lor în slujba cetățeanului și a cetății).

iii. „Resetarea" trebuie să se refere nu doar la tratarea corupților ci și a celor care, fiind abuzivi, nu au mai putut fi eficienți în combaterea lor. Cu alte cuvinte, trebuie prevenită în viitor și corupția decurgând din politizarea justiției. Aceasta presupune adoptarea legii privind răspunderea personală a magistraților pentru administrarea cu rea credință a procedurii judiciare. Față de gravitatea și amplitudinea fenomenului, legile și principiile generale nu mai sunt suficiente. Se impune o lege specială.

Mulți vor spune, observând retorica politică actuală, că șansele adoptării unei asemenea legi sunt în prezent minime. Eu cred că, dimpotrivă, ele cresc odată cu concentrarea puterii în mânile unui executiv tot mai puțin legat de respectul pentru mecanismele democratice, având în vârful său pe șeful statului. Un stat transformat de facto în republică prezidențială fără control parlamentar; în general fără un sistem de control și contraponderi, cum au republicile prezidențiale democrate. Observația este cu atât mai realistă cu cât transformarea despre care vorbim a fost acceptată, susținută public și poate chiar încurajată, dacă nu impusă, de aceleași forțe neoconservatoare supranaționale care s-au folosit de justiția politizată în promovarea agendelor lor geo-politice și corporatiste.
Dictatura nu acceptă separațiunea puterilor. De esența ei este concentrarea puterii într-o singură mână. Două săbii nu încap în aceeași teacă. În același spațiu nu pot conviețui două dictaturi: una a executivului și alta a magistraților. În mod natural una va încerca să o elimine pe alta. De regulă, într-o asemenea confruntare victoria aparține puterii executive.

În acest moment, în România, Președintele Republicii, până acum doar metaforic numit „șeful statului", a devenit „lider suprem real" având un Guvern personal, fără vreo legătură cu rezultatul alegerilor, care depinde de grația sa, și un Parlament de mucava, care și-a abandonat funcțiile. Va putea tolera un asemenea șef concurența „dictaturii procurorilor"? Imposibil. Ar fi împotriva firii.

Pe de altă parte, este important de stabilit în ce scop a dorit domnul Johannis un guvern la dispoziția sa și un legislativ castrat, precum și mai ales, cum se explică misterul că derapajul autoritarist al României este acceptat de Occident în timp ce este refuzat Budapestei și Varșoviei? Ambele întrebări primesc același răspuns. Un răspuns care lămurește și lipsa de solidaritate a Guvernului român cu cel maghiar și polonez, solidare între ele. Regimurile maghiar și polonez („democrație neliberală", după expresia dlui Victor Orban) sunt naționale; cel român, supranațional. Autoritarismul maghiar și polonez sunt suverane. Cel românesc, este colonial sau vasal. În timp ce în Ungaria și Polonia se ridică noi obstacole în calea capitalului și agendelor geopolitice străine, în România se înlătură ultimele bariere care stânjenesc sau scumpesc accesul deplin al străinătății la avuția națiunii române, bariere reprezentate de elitele naționale (politice, economice, culturale etc.) și, da, de clanurile oligarhice locale, mai mult sau mai puțin îmbogățite prin acumulare primitivă, mai mult sau mai puțin corupte.
Până acum, funcția curățirii terenului pentru interesele străine a fost exercitată, în cadrul fragilei democrații românești, de sistemul judiciar; o putere confiscată de străinătate și îndreptată împotriva celorlalte puteri. Costul acestei soluții a fost blocarea deciziilor la toate nivelele, sub efectul terorii instaurate de „dictatura procurorilor" sau de triada SRI-DNA-ÎCCJ. Or, nimeni nu are nevoie de o Românie blocată în care nu se mai iau decizii și nu se mai asumă răspunderi.

Așa s-ar explica schimbarea modelului de control (extern). În locul formulei indirecte, prin justiție, s-a ales o formulă directă, prin conducerea politică a puterii concentrate la vârf. În acest caz, o „dictatură" rațională și pozitivă ar lua locul terorii impredictibile și distructive. Oligarhii români au acceptat această variantă pentru a scăpa de spectrul pușcăriei. De aceea Parlamentul și partidele au capitulat. Dincolo de ceea ce se vede și în ciuda criticilor venite din toate părțile, regimul personal al lui Klaus Johannis ar putea fi tocmai rezultatul unui consens general. Toată lumea, dinăuntru și din afară, speră că șeful statului, dotat acum cu suficientă putere, va avea și suficientă abilitate pentru a ține în echilibru poftele locale, naționale și supranaționale, lăsând românilor un minim rezonabil de resurse pentru supraviețuire și netezind drumul străinilor spre resursele românești.

Fi-va, oare, neamțul din Hermanstadt mai capabil decât cel din Sigmaringen să realizeze cvadratura cercului, scoțând astfel România din fundătura istorică în care se găsește? Se va dovedi el o simplă unealtă a străinătății? Va nemulțumi el pe toată lumea sau măcar pe cei care contează și va fi eliminat de pe traseu la prima turnantă? Asta este o altă șaradă. Desigur, balaurul cu trei capate al justiției politizate (odiosul trinom) va opune o rezistență totală împotriva celui care va încerca să îl bage înapoi în sticla fermecată din care l-a scos ucenicul vrăjitor Traian Băsescu. Până una alta, însă, este clar că avântul politic distructiv al puterii judecătorești, care aruncă din covată copilul odată cu apa murdară, va trebui moderat. Răspunderea magistraților pentru erorile judiciare (evident, consecutive erorilor procedurale comise cu rea credință) - o măsură altminteri foarte populară - va fi un bun început pe acest drum.

7. Reflecțiile de mai sus, o încercare limitată doar la măsuri indispensabile, urgente și fezabile, nu epuizează problema reformei justiției; imposibilă, de altfel, fără amendarea Constituției și regândirea CSM și CCR. Cu atari limite, concluziile lor sunt în număr de trei. În primul rând, concentrarea nedemocratică a puterii politice în zona executivului va conduce la eliminarea dictaturii procurorilor / magistraților, chiar dacă asta nu va însemna și sfârșitul justiției selective. Dacă democrație nu mai e, măcar un surogat de stat de drept să recuperăm. Adică să scăpăm măcar de una dintre dictaturi sau de una dintre formele dictaturii, șubrezindu-o, astfel, și pe cealaltă. Acesta ar fi un obiectiv strategic principal al românilor în etapa actuală.

În al doilea rând, reformele din sistemul judiciar sunt mai importante decât numirile de persoane. Cu ajustări minime în organizarea justiției, dna Kovesi și alții ejusdem farinae (din același aluat) pot rămâne teoretic în funcție până la pensie. În al treilea rând, în favoarea schimbărilor necesare se poate aduna o masă critică. Totul este ca această masă critică să se organizeze și să se exprime public, utilizând la maxim mijloacele de comunicare electronică disponibile. Iată obiectivul tactic principal.

PS: Dedic acest eseu tuturor miniștrilor tehnocrați ai justiției, prezenți și viitori. Preluarea oricăreia dintre ideile pe care le conține este exclusă de la acuzația de plagiat și este scutită de plata drepturilor de autor.

Adrian Severin