Decuplarea Marii Britanii

• Tweet

Un document incendiar observ că este trecut sub tăcere. Cel puţin în România. El conţine condiţiile puse de Marea Britanie pentru a mai rămâne membru al Uniunii Europene. Un fel de ultimatum care expiră în luna martie a anului viitor. Dacă Marea Britanie părăseşte Uniunea Europeană, atunci întreaga organizaţie poate sări în aer.

Ce este mai straniu şi de aceea mă mir că noi nu comentam este că una dintre condiţiile puse de Marea Britanie este ca state cum este România să fie puse pe picior de egalitate cu mai marii Uniunii. Realitatea este că, deşi, David Cameron insistă ca Marea Britanie să-şi păstreze statutul de membru al Uniunii Europene, presiunea politică, dar şi presiunea opiniei publice, împing Londra către o mişcare în sens contrar. Euroscepticii au câştigat teren. Şi, pe măsură ce prin politică greşită a Germaniei, Uniunea Europeană tinde să se decupleze de Statele Unite, Marea Britanie, care este cel mai important aliat tradiţional al Washington-ului, tinde ca, la rândul ei, să se distanţeze de UE.

Condiţiile puse au toate o logică şi sunt în consens cu ceea ce înseamnă conservatorismul britanic. Pe de altă parte, ele sunt greu de acceptat de către tandemul de circumstanţă Berlin - Paris - căci, în realitate, Europa este condusă, cu mâna de fier, de către cancelarul Marii Britanii - pentru simplul motiv că sunt în contrasens cu direcţia pe care Germania o imprimă acestei uriaşe organizaţii suprastatale. Şi care, pe măsură ce trece timpul, se substituie, din ce în ce mai mult, statelor membre.

Aşadar, britanicii vor, în primul şi în primul rând, ca legile Uniunii Europene să nu fie neapărat obligatorii pentru statele membre. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, că Parlamentul Uniunii Europene ar urmă să devină o realitate, atunci când un stat sau altul doreşte să-şi însuşească actul normativ adoptat şi o simplă ficţiune, atunci când nu doreşte. Mai vrea Marea Britanie să se recunoască, din capul locului, statutul de uniune multimonetară a Uniunii Europene. Astfel încă, să nu mai existe presiuni de niciun fel în sensul adoptării monedei Euro. De altfel, chiar în conţinutul textului care pune condiţii, reprezentanţii Mării Britanii ţin să precizeze că lira sterlină va fi veşnică. Şi că britanicii nu vor renunţa, nici în ruptul capului, la ea.

Asemenea condiţii sunt mai multe, dar, în continuare, mă voi opri la una. Una care ne interesează şi pe noi. Marea Britanie cere ca 19 ţări UE, din totalul de 28, să fie împiedicate să exploateze alte 9 state. Este vorba de acele state de rang doi, împinse la periferia Uniunii Europene, între care un loc de "cinste" îl ocupă şi România. Traducând această solicitare, guvernul Marii Britanii solicită să se renunţe la orice fel de discriminare între statele Euro şi statele non-Euro, între statele Schengen şi statele non- Schengen. Şi cere ca fiecare naţiune să se bucure de un tratament egal. Această condiţie, care, în mod evident, ar avantaja România, este, probabil, inacceptabilă pentru Germania. Pentru că, încă din momentul în care a conceput arhitectura Uniunii Europene, Germania nu a încercat altceva decât ca, într-un mod subtil, să se substituie autorităţii celorlalte state, în propriul beneficiu. La fel cum moneda Euro este concepută să înlocuiască, sub o denumire convenabilă, marca germană.

Nu ştim ce se va întâmplă atunci când acest ultimatum expiră. Nici cât de grave vor fi consecinţele în eventualitate în care Marea Britanie părăseşte Uniunea Europeană. Dar ceea ce până una - alta ştim este că Germania face un joc pervers, atât în raport cu Statele Unite, cât şi în raport cu Federaţia Rusă. Iar acest joc este făcut pe seama Uniunii Europene. Iată, în cele ce urmează, două exemple cât se poate de concludente.

Opinia publică din lumea întreagă a fost şocată, zilele trecute, când Jean Claude Juncker, vorbind neautorizat de către şefii statelor, în numele Uniunii Europene - dar autorizat şi chiar aruncat în faţă de cancelarul Angela Merkel - a încercat să promoveze o altfel de politică faţă de Moscova, decât cea convenită, prin consens, până în prezent, de toţi partenerii euroatlantici. Şi a mustrat cu duritate Washington-ul, care face presiuni pentru sancţionarea, în continuare, a Rusiei, motivând că aceasta a încălcat grav tratatele internaţionale.

În paranteză, ieri, preşedintele României, Klaus Iohannis a remarcat şi el că a fost neplăcut surprins de faptul de Juncker şi-a permis să lanseze o asemenea temă, fără a avea acordul statelor membre. În plus, Angela Merkel la târât pe preşedintele Franţei, Francois Holland, într-o acţiune, şi ea singulară, insolită, în raport cu practica UE. Cei doi, ca şi când s-au erijat în capii Europei, au ieşit dramatic la rampă într-o declaraţie comună, prin care încearcă să pună presiune asupra tuturor statelor UE în materie de refugiaţi. Ce se ascunde însă în spatele acestor grave, dramatice şi regretabile gesturi politice?

Se ascund interese economice. Şi care nu sunt europene. Ci strict ale unora dintre state. Sau şi mai limpede spus. Ale unor grupuri economice de interese. Transformate în grupuri politice de interese. Şi că aşa stau lucrurile ne-o demonstrează câteva informaţii de ultimă oră. Să ne uităm doar la domeniul energetic. Foarte recent, deci în plin conflict oficial, între Bruxelles şi Moscova, Federaţia Rusă a preluat 25 % din depozitele germane subterane de gaz metan.

În schimb, Germania a primit 25% din acţiuni la două zăcăminte de gaze din Siberia, estimate la nu mai puţin 274 metrii cubi de gaz. Cel mai mare depozit din Europa de gaze naturale, din imediată vecinătate a oraşului Rehden, aparţinând Austriei, a devenit şi el proprietate rusească. Sunt doar două dintre nenumăratele exemple care demonstrează că liderii importanţi ai Uniunii Europene una vorbesc şi altă fac. Ceea ce îndreptăţeşte un stat, cum este Marea Britanie, să spună stop.

Sorin Rosca Stanescu