• Tweet

Condamnarea la cinci ani închisoare a avocatului Robert Roșu, pentru a fi acordat asistență juridică unor împricinați ulterior, la rându-le, condamnați penal, a trezit o reacție fără precedent în lumea dreptului. S-a afirmat că, odată cu avocatul în cauză, la pușcărie a fost trimisă însăși profesia de avocat.

Au apărut, însă, și voci care au formulat alte teze. Unii au spus că nu ar fi vorba despre profesie, oricum compromisă, ci despre elitele ei supraviețuitoare, acceptate, în schimbul alibiului profesional oferit de ele, la masa hienelor, fără să fi fost hiene, pentru a da o față de onorabilitate și credibilitate festinului. Alții au susținut că orice nedreptate judiciară făcută unui avocat, de acea justiție infernală care a distrus destinele elitelor românești în tăcerea complice a celor care trebuiau să asigure, până la sacrificiul de sine, apărarea victimelor, este, de fapt, un act de dreptate morală care pedepsește oportunismul, lașitatea, colaboraționismul, conformismul, lăcomia, egoismul, trădarea, cinismul ridicate la nivelul unor trăsături de breaslă. Unde este adevărul?

CÂND HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI SUNT ARMA CRIMEI

Un element de speță, pe care nimeni nu îl contestă, este că „infracțiunea" comisă de avocatul Roșu a fost aceea de a-și asista clienții pentru punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești definitive, acoperite de principiul res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat are valoare de adevăr). Procurorii (DNA) au socotit că acele hotărâri au recunoscut petenților drepturi care nu li se cuveneau din punct de vedere legal, ceea ce, prin ipoteză, putem admite. Ce facem, însă, mai departe? Este DNA o instanță de „recurs extraordinar" care poate controla și casa deciziile puterii judecătorești, fără să existe vreo probă că acestea sunt produsul unei fapte întrunind, potrivit legii penale, elementele constitutive ale unei infracțiuni? Într-un stat de drept, nu. Într-un „stat de drepți", se vede că da.

Audiați ca martori (deși tocmai ei, în baza unor „raționamente logico-juridice", erau susceptibili a fi suspectați de comiterea unor fapte penale), autorii respectivelor hotărâri, pe care mă abțin a-i califica prin termenii prea puțin academici cuveniți, au recunoscut că între timp s-au deșteptat și că dacă ar fi în situația de a rejudeca speța, ceea ce, evident este imposibil, ar ajunge la alte concluzii. Prostia și incompetența magistraților, fie ele și recunoscute, nu sunt, însă, pedepsite de lege. Hotărârile proștilor (ceea ce nu exclude că prostia a fost simulată), fiind definitive, au rămas, deci, în picioare, drepturile acordate ilegal unora, prejudiciind, desigur pe cei de la care s-au luat (indiferent cine sunt aceștia, persoane fizice sau persoane juridice).

Ce trebuia să facă avocatul? Să rejudece el cauza și să refuze prestarea serviciilor avocațiale având ca scop aplicarea unor hotărâri bucurându-se de prezumția absolută de legalitate, pe care justiția nu le mai putea reforma? Exclus! Nimeni nu spune că toate hotărârile judecătorești sunt corecte, dar dacă s-ar accepta că fiecare poate alege care decizie este corectă și merită aplicată și care nu, s-ar ajunge la o teribilă insecuritate juridică, cu consecința unei instabilități sociale de nesuportat. Sunt atâtea hotărâri judecătorești vădit netemeinice și esențialmente nelegale - judecătorul Ionuț Matei fiind campion în materie - care se execută, distrugând vieți, familii, cariere. Cu ce argument tocmai acelea în executarea cărora a fost implicat Robert Roșu trebuiau ignorate?

Un raționament similar au făcut, desigur, avocații implicați în restituirea către Forumul Democrat al Germanilor din România, prezidat de Klaus Werner Iohannis, a bunurilor confiscate Grupului Etnic German potrivit tratatelor încheiate cu puterile învingătoare din cel de al Doilea Război Mondial, după ce o altă instanță judecătorească formată tot din judecători „proști" (deși erau din Sibiu) a admis că cel dintâi este succesorul celui din urmă, lăsat fără bunuri în mod „abuziv" (ce poate fi mai abuziv decât înfrângerea în război?), și că angajamentele internaționale ale României pot fi încălcate.

Mă gândesc ce o fi acum în sufletul acelor avocați, aflând că într-un sistem judiciar corupt hotărârile judecătorești devin corpuri delicte, arme ale crimei?! Faptul că necazul vine numai după ce beneficiarul deciziilor respective și-a pierdut protecția politică a sistemului subteran (așa cum s-a întâmplat cu „prințul Al României", bricolat în atelierele serviciilor oculte spre a-l pune în umbră pe regele Mihai și a-i diviza pe adepții legitimității monarhice), este o foarte slabă consolare; cu precădere atunci când vezi că invocă nelegalitatea unor hotărâri judecătorești definitive chiar cel care este autorul unei sumedenii de asemenea hotărâri - este vorba despre același Ionuț Matei - și că o face printr-o altă hotărâre complet nelegală.

Judecătorul Ionuț Matei, în numele securității juridice, s-a opus admiterii contestațiilor în anularea deciziilor pronunțate de complete de judecată formate ilegal (ilegalitate rezultată chiar din includerea lui, fără tragere la sorți, în componența acestora), lăsându-i astfel pe unii să execute condamnări la închisoare lovite, potrivit CCR, de nulitate absolută, dar nu mai are aceeași opinie când este vorba despre trimiterea în pușcărie a unui avocat care a pus în executare hotărâri judecătorești necontestate și necontestabile sub aspectul nulității.

BARONI ȘI IOBAGI; PROFITORI ȘI TRUDITORI; COMPLICI ȘI VICTIME

Insecuritatea juridică în care se află națiunea română este astfel perfect pusă în evidență. În acest vârtej creat pe un cerc vicios în care marșul nemerniciei este în permanentă accelerare, a fost prinsă, inevitabil, și avocatura. Timp de decenii, în care justiția a fost tot mai politizată, avocații au asistat în tăcere și acceptând toate umilințele, la deteriorarea actului de justiție până la falsificarea deliberată a adevărului judiciar.

În timp ce procurorii își beau nonșalant cafelele cu judecătorii și intrau în sălile de judecată pe aceleași uși pentru a se așeza superior pe podiumuri de aceeași înălțime, lăsându-i pe parchet (acolo unde prin definiție este locul procuraturii, căci de aceea instituția de numește „parchet") doar pe avocați, aceștia își așteptau servil rândul, hălăduind ore în șir pe culoare prăfuite și întunecoase, cu câte o sticlă de apă sau un covrig în servietă. Desigur, toate acestea erau acceptate pentru că acasă averea creștea. Cel puțin în cazul unora. Condamnați sau achitați, clienții plăteau. Și dacă tot cea mai mare parte a vieții profesionale se petrecea în afara sălii de judecată, pas cu pas s-a ajuns să se petreacă și în afara dreptului. Unii au ajuns la concluzia că procesele și, pe cale de consecință, clienții, se pot câștiga și altfel decât prin pledoarii, la mesele vezi din culisele puterii.

La fel cum s-a petrecut în istoria Mafiei, la început s-a apelat la mijloace neortodoxe pentru a se asigura obținerea unor drepturi la care clienții aveau vocație. După aceea, s-a trecut la dobândirea de câștiguri fără drept. Și dacă se pot obține asemenea câștiguri pentru alții și, eventual, pentru promovarea unor principii morale paralegale, de ce să nu se dobândească și pentru sine, fără vreo legătură cu principiile? Astfel s-a trecut la traficarea clienților, atât în procesele penale (prin înțelegeri cu procurorii), cât și în cele civile / comerciale (prin antante corporatiste).

Când aceste practici au devenit industrie, crima organizată a infectat conducerea barourilor. Piața nu a fost deschisă, însă, pentru toți. Unii au devenit baroni. Alții au rămas iobagi. Între aceste două categorii se situează cei care au rămas fideli principiilor morale și profesionale, dar care, pentru a-și putea face meseria la nivelul decenței și al certei lor capacități personale, au admis, de multe ori fără să își dea seama, rolul de săgeată a baronatului, trimisă spre ținte pe cât de profitabile, pe atât de discutabile.

Cum nu este ușor să mergi prin noroi fără să te murdărești, această mică nobilime a avocaturii, adevărata aristocrație de sânge, iar nu de tarabă, este cea aruncată din nacelă devenind balast, atunci când balonul confreriei pierde din înălțime. În schimbul demnității provizoriu îngăduite lor, acești avocați sunt puși să plătească, nu pentru păcatele lor, ci pentru turpitudinile „nomenclaturii". Mulți, asemenea lui Robert Roșu, o știu și simt că se pune în aplicare principiul dominoului, fiind deja luați în cătarea puștii. Dacă în toată afacerea asta cineva trebuia totuși să răspundă cumva, acesta nu era Robert Roșu, ci aceia care astăzi exprimă din vârful buzelor „îngrijorarea" pentru soarta lui, înainte de a lua avionalul spre stațiunile de lux din alte țări mai calde.

Acasă, rămâne majoritatea avocaților care trăiesc din oficii și nu au după ce bea apă. Pe aceștia nu îi prea știe lumea și nimeni nu este gata să îi apere. Poporul îi știe doar pe cei cu vile, mașini, ospețe și vacanțe, în rândul cărora nu mai pot distinge între cei cu merite și cei cu noroc, între cei care sunt și cei care au, între cei de onoare și de caracter, și cei fără valori și fără coloană. Și pe toți îi pizmuiește, deși face apel la ei. De aceea este greu să îi aperi pe avocați, chiar și atunci când sunt merituoși și, în ciuda meritelor, sau tocmai din cauza lor, devin victime.

RISCUL CONFUZIEI ÎNTRE AVOCAȚI ȘI AVOCATURĂ

Acestea fiind spuse, trebuie să fim avertizați împotriva riscului de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor, de a arunca din covată copilul odată cu apa murdară și de a lăsa ca avocatura să fie arestată, în locul greșiților care ar merita un asemenea tratament punitiv. Mecanismul justiției se bazează pe trei piloni principali: judecătorii, procurorii și avocații.

Pentru a folosi justiția ca armă politică, primii care au fost înregimentați au fost procurorii. Era cel mai simplu. În acest scop s-au creat și detașamente de „avangardă", precum DNA, care, împreună cu anumite segmente ale comunității de informații și având sprijin, dacă nu chiar comandă externă, au format o putere subterană în competiție cu statul, în conflict cu democrația și în opoziție cu națiunea. S-a constatat, însă, că fără judecători nu pot fi atinse ținte importante. Și s-a trecut la punerea acestora sub control. Este vorba în special despre cei plasați în poziții strategice, din punctul de vedere al macro-intereselor politico-economice: ÎCCJ și unele curți de apel.

În timpul acesta, avocații au fost lăsați în plata Domnului, să își vadă de ale lor fără a deranja mersul „justiției" în „statul de drepți". Ei trebuiau să ofere un alibi pentru actul de justiție politizat. În rest, puteau face ce vor în cadrul sistemului propriu de organizare de tip feudal. Așa iobăgia s-a transformat în mafie. Numai că mafia a început sa deranjeze „sistemul", făcându-i un fel de concurență. Și nu este vorba de deranjul creat de avocații onești profesional și moral care nu s-au îmbogățit înlocuind pledoaria sau consultanța cu traficul. Aceștia puteau fi eliminați ușor. Era vorba de „rechinat".

Într-un sistem de justiție bolnav în toate componentele lui, nu se putea ca avocatura numai să fie sănătoasă și neatinsă de metastazele corupției. Dar, pentru a nu ajunge să fie „sistem" în „sistem" și astfel să funcționeze ca „antisistem", suprastructura corpului avocațial trebuia să primească o lecție. Și nu prin pedepsirea exemplară a unuia dintre iobagi, ci a unuia dintre scutierii marilor baroni. Iar exemplul era cu atât mai eficient cu cât acel scutier nu era membru al Cupolei și chiar putea aduce argumente profesionale în favoarea sa, dar era instrument util al Cupolei, fie el și exploatat în orb.

Mesajul este: „dacă nu vă știți locul și credeți că, întrucât v-am lăsat să înotați în bazinul peștilor mari, sunteți altceva decât niște pești mici, vă arătăm că nu sunteți imuni și vă trimitem în iadul în care s-au dus toți cei care ne-au supărat; să nu cumva să vi-o luați în cap și să credeți că puteți scoate la lumină adevărul, făcându-vă agent real al dreptului la apărare!"

„Pentitii" (pocăiții) în lumea mafiei apar. În iad se nasc și sfinți. Sunt cei care din varii motive se satură să fie păcătoși și vor să iasă din slujba diavolului. În lume mai sunt, de asemenea, și oameni care fac fapte bune din motive rele. Toți aceștia trebuie prompt și exemplar pedepsiți. Ei nu pot fi tolerați, ci trebuie eliminați rapid pentru a nu face prozeliți. Unde ar duce, în cazul nostru, acest prozelitism? La reabilitarea dreptului la apărare și, odată cu el, la renașterea principiului aflării adevărului prin procesul judiciar. Iată de ce eliminarea unora ca Robert Roșu, reprezintă un atac împotriva avocaturii în sensul ei cel mai bun.

TERORIZAREA AVOCAȚILOR VIZEAZĂ DEZARMAREA JUSTIȚIABILILOR

Condamnarea lui Robert Roșu, te cutremură nu atât pentru că este netemeinică și nelegală (nu ar fi prima de acest fel), ci pentru că este ostentativă. O ostentație de un cinism absolut care urmărește eficientizarea lecției. Avocații nu sunt iubiți. Poporul știe de ce. Prin urmare oculta politică nu s-a temut să crucifice un avocat pentru că a îndrăznit să își facă datoria, calculând că poporul nu se va ridica împotriva călăilor acestuia. Asta cu atât mai mult cu cât clienții pe care i-a servit sunt, cel puțin în aparență, niște escroci notorii cu istorii personale dubioase.

Cunoscătorii vor înțelege integral mesajul și își vor putea da seama că acesta este nu doar un avertisment trimis nașilor Baroului, ci și o reconfirmare a statutului de iobăgie al avocaturii ca profesie. Există iobagi în comunitatea avocaturii, dar avocatura în ansamblul său, altădată comunitate de elită a profesiei dreptului, liberă, performantă și onorabilă, este, sau se vrea a fi, iobagul justiției. S-a zis că prin condamnarea lui Robert Roșu profesia de avocat a fost ucisă. Asta ar fi însemnat că până la această condamnare trăia. Ceea ce este oarecum inexact. Profesia este de mult în moarte clinică. Ceea ce s-a făcut acum a fost să se încerce desființarea secției de reanimare și închiderea aparatelor care o mai țineau cu respirație artificială.

Dacă înțelegem asta trebuie să ridicăm steagul revoltei și să ne solidarizăm cu Robert Roșu, în numele apărării unei profesii care, de fapt, nu se mai practica de mult decât episodic și marginal. Dacă am face-o ne-am oferi șansa de a transforma ceea ce ar putea fi înfrângerea din urmă, într-o primă contraofensivă. Și această șansă ar fi cu atât mai mare cu cât lupta ar beneficia de participarea cavaleriei grele a avocaturii, iar nu doar de aportul infanteriștilor din oastea țării.

Mi-e teamă, însă, că asta nu se va întâmpla. Exceptând focul de paie al protestelor venite din partea avocaților care fac parte din limitata categorie a victimei exemplare și care pot măsura acum pericolul cu propriile simțuri, cei din piscul structurilor instituționale, mahării, vor da rapid semne puterii că au înțeles mesajul și că se vor conforma, sistemul putând conta în continuare pe ei, în timp ce marginalizații se vor bucura că și membrii categoriei opresoare suferă, fie și numai prin reprezentați inocenți, aceleași umilințe cu cele rezervate până acum doar lor. Pe asta se și contează. Pe dezbinare. După care se va reveni la afacerile obișnuite fără vreo legătură cu dreptul și dreptatea: „alt acrobat, alt salt mortal..."

Adrian Severin