• Tweet

Și omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor. (Psalmul 48:12) Omul are o poziție unică în creație – e înzestrat cu intelect, conștiință, libertate morală. Dar mulți aleg să nu folosească aceste daruri. Prea mulți aleg să decadă la nivelul animalului pur instinctual.

Azi construim mașini care scriu poezii, rezolvă ecuații, generează imagini hiper-realiste, țin conversații mai coerente decât mulți oameni. Am pus „cinstea” rațiunii umane la un nivel niciodată văzut. Și totuși… mulţi dintre noi nu pricepem ce-am făcut. Folosim inteligența artificială NU ca să ne ridicăm, ci ca să ne externalizăm gândirea, creativitatea, chiar și relațiile emoționale. Lăsăm algoritmii să decidă ce e frumos, ce e adevărat, ce e „dragoste”. Ce e bun și ce e sigur pentru copiii noștri. Omul, în cinste fiind, n-a priceput – a cedat unei mașini sau unei birocrații robotizate aproape întreaga rațiune și putere de alegere și decizie.

Azi avem printre noi, de exemplu, „blănoși”. Sunt oameni aparent normali, deținători de diplome, joburi, conturi bancare, drept de vot. Dar sunt oameni care aleg să se identifice, să se costumeze și să se comporte ca niște animale antropomorfe (vulpi, lupi, pisici, câini etc.). Sunt oameni care, în loc de a fi „persona”, aleg să fie „fursona” – un alter-ego animalic, cu blană și coadă – și ajung să trăiască o bună parte din viață în acea formă. Se organizează convenții, se face artă, se formează relații, se creează mode vestimentare sau comportamentale. Uneori, acești fursona chiar își modifică corpul, pentru a fi mai animalice. Și cer drepturi. Iar birocrații, pe baza unui plan diabolic de control al populației, acordă astfel de „drepturi”. Chiar prioritar ...

Versetul din Psalmul 48:12 pare a fi fost scris acum 2600 de ani de un om care, din greșeală, a nimerit câteva luni în lumea noastră „evoluată” și „civilizată”. Bietul nostru strămoș, lovit de o asemenea belea a călătoriei în timp, este uluit să constate că omul, stră-stră-strănepotul său, deși înzestrat cu rațiune și demnitate, alege să se „alăture dobitoacelor celor fără de minte”. Ironia este că azi știm că animalele nu sunt deloc proaste – multe sunt inteligente și chiar creative. De aici și șocul – unii oameni aleg, conștient, să-și subordoneze umanitatea unei identități animalice. E o renunțare voluntară la ceea ce ne face unici: conștiința de sine ca om, este abandonată în favoarea unei identificări ca vulpi, pisici, căței sau iguane antropomorfe...

Există și entuziaștii transhumaniști, care se așteaptă să devină egalii mașinilor, pentru a trăi sute sau mii de ani în corpurile lor augmentate mecanic, chimic sau genetic. Avem, așadar, în mod simultan, mașini care devin tot mai „umane” (inteligența artificială care simulează emoții, creativitate, personalitate), oameni care devin tot mai „animale” (prin identitate furry sau therianism) și oameni care devin roboți. Despre cei care se identifică drept animale s-ar zice că jocul pe care îl fac este de genul celui în care se schimbă și se redistribuie rolurile: voi, roboților, fiți raționali și creativi, iar noi, oamenii, o să ne jucăm de-a animalele și o să ne lăsăm pe mâna voastră.

Omul contemporan încă are „cinstea” (tehnologie, libertate, resurse nemaiîntâlnite), dar nu pricepe ce să facă cu ea. În loc să se ridice spre ceva mai înalt, coboară – fie prin abdicarea rațiunii în favoarea inteligenței artificiale, fie prin abdicarea umanității în favoarea instinctului animalic stilizat. Niciodată n-am avut mai multe unelte ca să fim mai umani… și niciodată n-am fost mai tentați să renunțăm la asta. Omul, în cinste fiind, în 2026 AD, tot n-a priceput. Și tot s-a asemănat… cui a vrut.

Elitele nu rămân la putere la infinit

Este ceea ce a demostrat Vilfredo Pareto, în Trattato di Sociologia Generale, unde se descrie circulația elitelor, ca un mecanism inevitabil al societăților umane. Elitele „îmbătrânesc”, devin rigide sau, dimpotrivă, prea moi, prea manipulative, prea „vulpine”. De aceea, sunt inevitabil înlăturate de la putere.

În linie cu alegoria lui Pareto, preluată de la Machiaveli, Vulpile sunt elita actuală a Occidentului târziu: entități inteligente, viclene, maeștri ai manipulării simbolice, ai narativelor, ai birocrației, ai economiei speculative, ai „soft power”- ului cultural și media. Ei guvernează prin consens fabricat, prin reguli cu dublu sens și dublă măsură, prin control al informației, prin scuturi „democratice” și pe baza complexului industrial al cenzurii. Vulpile sunt excelenți birocrați, utili la a face nimic dar, mai ales, la menținerea status quo-ului. Ele sunt slabe la forță reală, la sacrificiu, la decizii dure, sunt aparent haotici în mișcările lor browniene, dar reușesc mereu să se descurce și să iasă din orice încurcătură. Reușesc ei, dar ne fac să eșuăm noi, infiferent de merite și de eforturi.

În schimb, Leii sunt elita care se ridică, elita care va să vină: mai puțin rafinați retoric, mai direcți, mai dispuși să folosească forța (fizică sau instituțională), mai ancorați în valori „primitive” (onoare, loialitate, ordine, identitate clară). Ei vin când vulpile au epuizat resursele morale și materiale ale societății.

Vulpile în blană de lei pot spera o vreme la perpetuare iluziei. Este exact ce ni se întâmplă acum: iluzia democrației, iluzia prosperității, iluzia controlului omului de rînd asupra elitei, iluzii menținute prin hedonism, fragmentare identitară, pierderea simțului datoriei, externalizarea rațiunii către AI, fuga în identități animale, robotice sau virtuale. De aici, inevitabil apare o criză – sanitară, ecologică, economică, militară, culturală. Dacă nu apare natural, criza este inventată. De aceea, nu mai durează mult și Leii adevărați o preia puterea, alungând Vulpile. Se întâmplă prin revoluție, lovitură de stat, război civil sau prăbușire controlată.

Care este prețul? Suferința celor mulți și nevinovați e prețul. Pareto nu era cinic degeaba: el observase deja efectele Revoluției Franceze și ale unificării Italiei. Pareto avertizează că circulația nu e decât rareori pașnică. Când Vulpile domină prea mult timp, societatea intră în decadență.

Problema de azi este că decadența este globalizată și tehnologizată: Vulpile au AI, supraveghere digitală, control financiar internațional. Leii care vin (oricare ar fi ei) au și ei acces la aceleași unelte. Deci circulația s-ar putea produce nu doar cu bâte și puști, ci cu algoritmi, dezinformare, cyber-războaie, prăbușiri economice controlate. Suferința nevinovaților ar fi tot acolo – doar că sub formă de inflație, migrație forțată, pierdere de libertăți, colaps al serviciilor.

Când Vulpile vor fi epuizat totul (resurse, încredere, sens), leii vor veni cu forță brută. Războaiele din Iran (sau oricare alte focare care mocnesc acum) nu sunt „accidente”; sunt pepinierele naturale ale elitelor violente. Ele produc exact tipul de oameni care refuză confortul și manipularea: tribali, direcți, gata să plătească prețul sângelui. Pareto ar zice: „așa funcționează circulația”. Eu adaug: de data asta, violența va fi atât de profundă încât ne va arunca înapoi în bordeie sau peșteri digitale (căci și electricitatea și serverele pot cădea).

Există o ieșire pașnică?

Pareto credea că singura alternativă este combinarea forței leului cu viclenia vulpii, adică o generație de conducători care să refuze decadența, fără să cadă în barbarie. Este nevoie de oamenii rari și creativi care pot ține treze și pot ajunge să reînvie valorile vechi sub o formă nouă, fără revoluție violentă. Eu înclin către stilul de filosofie de viață descris de Seneca prin dictonul Felix qui nihil debet (Epistulae Morales, 9, 21) și stilul de guvernare stoică al lui Marc Aureliu.

Felix qui nihil debet nu e doar un dicton financiar; e un principiu ontologic. Omul cu adevărat fericit e cel liber de orice datorie – materială, socială, emoțională, morală. Nu datorezi nimic nimănui, deci nimeni nu te poate stăpâni. Marcus Aurelius, Împărat al Romei, a descris acest gen de fericire în Gânduri către sine: să conduci lumea, dar să rămâi detașat de ea. Datoria ta este față de logosul cosmic și față de virtute, iar nu față de mulțimea celor care se lasă „burtificați”, nu față de plăcere, nu față de opinia publică.

În Evanghelia după Ioan (3:3-5) stă scris: „trebuie să vă nașteți din nou, din apă și din Duh”. Ca om vechi, mori inevitabil (iar asta înseamnă și liberare de datorii și ruperea lanțurilor păcatului, finalul cupidității și sfârșitul fircii de judecată), dar din apă și duh te naști din nou și te naști liber. Fără datorii față de lume, față de trup, față de trib. Exact opusul decadenței pe care o descriam: în loc să te diluezi în confort, în vinovăție colectivă, în identități fluide (blănoși, avataruri, „eu sunt ce simt azi”), alegi nașterea din nou – adică asumarea totală a libertății și a responsabilității personale.

Poate că singura circulație a elitelor care nu duce la violență este această circulație interioară, sufltească, eucharistică, de unde poate reieși o contra-elită, aptă a re-naște, aptă a se naște din nou. Nu prin revoluție, ci prin liberare interioară, lăuntrică. Nu prin acțiunea leilor care sparg capete, ci ca oameni care refuză lanțurile. O minoritate creativă care alege onoarea în locul cupidității, responsabilitatea în locul diluării, libertatea în locul confortului. Istoria arată că exact acești oameni rari și smeriți au întors paginile. Nu mulțimile. Nu elitele vechi: cei care, în miezul decadenței, au spus: „eu mă nasc din nou”.

Seneca și Marc Aureliu știau că libertatea interioară e singura care supraviețuiește căderii imperiilor. Creștinii primelor secole au trăit-o: în timp ce Roma se prăbușea în concentrându-și atenția pe circuri și orgii, creștinii timpurii refuzau datoriile față de Cezar și își asumau datoria față de un Rege nevăzut. Au câștigat nu prin forță (la început), ci prin exemplu – prin nașterea din nou.

Asta este exact ce-au făcut călugării irlandezi și benedictini după căderea Romei: au copiat manuscrise în scriptorii, au păstrat Seneca, Marc Aureliu, Aristotel, Evangheliile. Nu au oprit barbaria, dar au făcut ca civilizația valorilor să dăinuie peste milenii. Creștinismul timpuriu a supraviețuit nu prin putere, ci prin nașterea din nou a unor oameni liberi pe interior.

Această „naștere din nou” stoico-creștină încă mai poate deveni contagioasă la scară mică (familii, comunități, rețele), pentru a crea natural fundația pe care se va reclădi lumea de după colapsul Occidentului Colectiv. Acești oameni puțini și rari pierd acum, ba chiar sunt sursa unor ironii sau, mai rău, a unor persecuții. Dar în vremuri de răscruce nu contează victoria imediată, contează urma lăsată, urma de neșters. O scrisoare, un jurnal, un copil crescut cu povești cu eroi și sfinți, o comunitate mică care refuză datoriile față de sistem. Nu e glorie, e sămânță.

Gheorghe Piperea