Indiferența maiestuoasă a pădurii

Postat la: 24.03.2021 |

Indiferența maiestuoasă a pădurii

Orașul copilăriei mele, Suceava, este înconjurat de păduri. Cele mai multe sunt de fag și au o solemnitate care îți inspiră respect. Dacă ești singur în pădure te poți simți chiar cuprins de o emoție mistică. Fagii sunt drepți ca niște coloane, foarte înalți și undeva sus își unesc coroanele.

In pădure este o liniște foșnitoare și domnește un întuneric verde, străveziu. Toamna, pe jos, este așternut un covor de jir, fructul fagului iubit de mistreți, dar și de oamenii care au răbdare să-l decojească. În dicționare scrie: „Jir. Fructul fagului, alcătuit dintr-o cupă ruginie ghimpoasă care conține două-trei semințe, folosit ca hrană pentru porci." Acea „cupă ruginie ghimpoasă" crapă de obicei, la cădere, și revarsă în jur câteva semințe cu coajă tare, maro, în trei muchii. Miezul lor are un gust de alună suavă. Este un dar discret pe care ți-l fac fagii, pe măsura sobrietății lor.

Prima dată când am intrat într-o pădure, dus de tata, aveam nouă ani și o sensibilitate neuzată, astfel încât am înregistrat perfect tot ce am trăit atunci. Era un sentiment de măreție calmă și prietenoasă, o bucurie de a participa, fără cuvinte, la o comuniune cu natura genuină, nefalsificată de oameni. În același timp știam că înaintea mea lumea arborilor fusese vizitată de Eminescu, care remarcase „armonia codrului bătut de gânduri" (nu de vânturi, cum ar fi spus un om obișnuit), făcându-mă și pe mine capabil să o simt.

Educat de Eminescu, mi se părea că pădurea mă primește, mă îmbrățișează, mă ocrotește. Dacă mă culcam lângă un fag, cu fața în sus credeam că furnicile care mi se suiau pe mâini și frunzele care îmi aterizau pe piept sunt dovezi ale acceptării mele de către pădure.

Pe măsură însă ce am crescut și am început să gândesc pe cont propriu, mi-am seama că pădurea este de fapt de o indiferență maiestuoasă. Nu te acceptă, nici nu te respinge, te ignoră. Dar nu știu cum se face că îți creează impresia că te primește și te ocrotește cu o bunătate evanescentă, atotcuprizătoare. Poate că această iluzie vine din timpurile când românii invadați de armate străine se refugiau în codru. Sau poate este o mistificare sublimă răspândită în spațiul românesc de Eminescu. La germani, de exemplu, nu este așa. La ei pădurea reprezintă un loc înfricoșător, populat de jivine fioroase și duhuri malefice.

Mi-am amintit de pădure când am ajuns, cu un grup de scriitori, pe țărmul Mării Nordului. Înaintam cu toţii cu dificultate, dar foarte decişi, pe o plajă imensă, afundându-ne în nisip până la glezne. Vedeam destul de bine prin întunericul subțire, specific zonelor nordice. Ne ajuta şi lumina intermitentă a unui far. Bătea un vânt puternic şi marea, furioasă, lovea violent gheţarii între ei, făcându-i să răsune lugubru. Îmi făcea bine această măreţie sumbră. Mă gândeam că, dacă ar fi vreodată să mă sinucid, mi-ar plăcea s-o fac aruncându-mă în largul mării acoperite de sloiuri uriaşe, în plină vijelie.

Codrul nostru românesc - mi-am zis sarcastic - este ipocrit-prietenos în raport cu omul. Îi întreţine acestuia convingerea că îl protejează, dar, în realitate, rămâne la nesfârşit nepăsător. Marea Nordului are faţă de fiinţa umană o indiferenţă „declarată". Este indiferenţa grandioasă a Universului însuşi. În valurile Mării Nordului, prins între gheţari, m-aş îmbăta, chiar în timp ce aş muri, de mândria de a fi înfruntat, solitar, Universul, de a fi opus puţină emoţie omenească indiferenţei lui fără margini.
Eminescu visa și el să se înece în Marea Nordului, am descoperit asta târziu, la bătrânețe, recitind atent poemul postum „Odin și poetul". Dar... din alte motive.

Spera ca prin înecare să pătrundă dincolo de realitate, într-un himeric oraș subacvatic, reședință a zeilor nordici:

„O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt/ De tine-aproape să mă-nec în tine!/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,/ Ai răcori durerea-mi înfocată/ Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/ A tale-albastre hale şi măreţe;/ Pe scări de valuri coborând în ele,/ Aş saluta cu aspra mea cântare/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei."

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Indiferența maiestuoasă a pădurii

Postat la: 24.03.2021 |

0

Orașul copilăriei mele, Suceava, este înconjurat de păduri. Cele mai multe sunt de fag și au o solemnitate care îți inspiră respect. Dacă ești singur în pădure te poți simți chiar cuprins de o emoție mistică. Fagii sunt drepți ca niște coloane, foarte înalți și undeva sus își unesc coroanele.

In pădure este o liniște foșnitoare și domnește un întuneric verde, străveziu. Toamna, pe jos, este așternut un covor de jir, fructul fagului iubit de mistreți, dar și de oamenii care au răbdare să-l decojească. În dicționare scrie: „Jir. Fructul fagului, alcătuit dintr-o cupă ruginie ghimpoasă care conține două-trei semințe, folosit ca hrană pentru porci." Acea „cupă ruginie ghimpoasă" crapă de obicei, la cădere, și revarsă în jur câteva semințe cu coajă tare, maro, în trei muchii. Miezul lor are un gust de alună suavă. Este un dar discret pe care ți-l fac fagii, pe măsura sobrietății lor.

Prima dată când am intrat într-o pădure, dus de tata, aveam nouă ani și o sensibilitate neuzată, astfel încât am înregistrat perfect tot ce am trăit atunci. Era un sentiment de măreție calmă și prietenoasă, o bucurie de a participa, fără cuvinte, la o comuniune cu natura genuină, nefalsificată de oameni. În același timp știam că înaintea mea lumea arborilor fusese vizitată de Eminescu, care remarcase „armonia codrului bătut de gânduri" (nu de vânturi, cum ar fi spus un om obișnuit), făcându-mă și pe mine capabil să o simt.

Educat de Eminescu, mi se părea că pădurea mă primește, mă îmbrățișează, mă ocrotește. Dacă mă culcam lângă un fag, cu fața în sus credeam că furnicile care mi se suiau pe mâini și frunzele care îmi aterizau pe piept sunt dovezi ale acceptării mele de către pădure.

Pe măsură însă ce am crescut și am început să gândesc pe cont propriu, mi-am seama că pădurea este de fapt de o indiferență maiestuoasă. Nu te acceptă, nici nu te respinge, te ignoră. Dar nu știu cum se face că îți creează impresia că te primește și te ocrotește cu o bunătate evanescentă, atotcuprizătoare. Poate că această iluzie vine din timpurile când românii invadați de armate străine se refugiau în codru. Sau poate este o mistificare sublimă răspândită în spațiul românesc de Eminescu. La germani, de exemplu, nu este așa. La ei pădurea reprezintă un loc înfricoșător, populat de jivine fioroase și duhuri malefice.

Mi-am amintit de pădure când am ajuns, cu un grup de scriitori, pe țărmul Mării Nordului. Înaintam cu toţii cu dificultate, dar foarte decişi, pe o plajă imensă, afundându-ne în nisip până la glezne. Vedeam destul de bine prin întunericul subțire, specific zonelor nordice. Ne ajuta şi lumina intermitentă a unui far. Bătea un vânt puternic şi marea, furioasă, lovea violent gheţarii între ei, făcându-i să răsune lugubru. Îmi făcea bine această măreţie sumbră. Mă gândeam că, dacă ar fi vreodată să mă sinucid, mi-ar plăcea s-o fac aruncându-mă în largul mării acoperite de sloiuri uriaşe, în plină vijelie.

Codrul nostru românesc - mi-am zis sarcastic - este ipocrit-prietenos în raport cu omul. Îi întreţine acestuia convingerea că îl protejează, dar, în realitate, rămâne la nesfârşit nepăsător. Marea Nordului are faţă de fiinţa umană o indiferenţă „declarată". Este indiferenţa grandioasă a Universului însuşi. În valurile Mării Nordului, prins între gheţari, m-aş îmbăta, chiar în timp ce aş muri, de mândria de a fi înfruntat, solitar, Universul, de a fi opus puţină emoţie omenească indiferenţei lui fără margini.
Eminescu visa și el să se înece în Marea Nordului, am descoperit asta târziu, la bătrânețe, recitind atent poemul postum „Odin și poetul". Dar... din alte motive.

Spera ca prin înecare să pătrundă dincolo de realitate, într-un himeric oraș subacvatic, reședință a zeilor nordici:

„O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt/ De tine-aproape să mă-nec în tine!/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,/ Ai răcori durerea-mi înfocată/ Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/ A tale-albastre hale şi măreţe;/ Pe scări de valuri coborând în ele,/ Aş saluta cu aspra mea cântare/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei."

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE