• Tweet

După cum ați observat în titlu, trinomul Noii Ordini Mondiale nu mai este Rusia-India-China: războiul din Orientul Mijlociu a demonstrat că India nu mai poate fi considerată un aliat stabil, în ciuda eforturilor de aliniere din ultimii ani și a succesului diplomatic al reaproprierii sino-indiene de anul trecut. În ultimele mele analize ale acestui război am enunțat de mai multe ori că administrația Trump, Europa, statele din Golf și India sunt principalii perdanți, în timp ce Rusia și China au cel mai mult de câștigat. În cazul Rusiei, motivul este destul de evident: ca singurul stat mare exportator de hidrocarburi ce este stabil și independent, prețurile ridicate aduc câștiguri financiare semnificative, iar agresivitatea americanilor în acest război - definit și el oficial drept Operațiune Militară Specială de administrația Trump, exact ca definiția Moscovei în cazul Ucrainei - spală imaginea internațională a rușilor.

În acest conflict, însă, chinezii sunt aliații mai importanți ai iranienilor. Nu se implică direct, ci se conformează învățăturilor generalului Sun Tzu: va câștiga cel care știe când să lupte și când să nu lupte. Parteneriatul strategic sino-iranian din 2021 - un acord pe 25 de ani, de 400 de miliarde de dolari - a creat o arhitectură de dependență mutuală ce nu ar fi putut exista niciodată între Iran și Rusia. China deține sau a contractat deja o parte semnificativă din infrastructura iraniană: porturi, căi ferate, proiecte petroliere, zone economice speciale. Toate aceste proiecte sunt concepute pentru a transforma Iranul în noul hub strategic comercial al Asiei de Vest. Amintesc aici Coridorul Internațional de Transport Nord-Sud, care conectează Sankt Petersburg de Mumbai prin Iran, și linia feroviară China-Europa. Investițiile angajate în 2021 transformă China în principalul creditor și constructor al unui Iran post-conflict, indiferent de forma în care se va încheia conflictul.

Iranul a primit, în schimb, acces la tehnologie chineză de supraveghere, la sisteme de comunicații criptate rezistente la interceptare, la componente pentru drone și la capabilități de recunoaștere satelitară pe care nicio altă putere nu i le-ar fi oferit în contextul sancțiunilor internaționale. Un exemplu concret: accesul la BeiDou, echivalentul chinez al GPS-ului, explică de ce iranienii au reușit atacuri semnificativ mai precise față de anul trecut, când SUA le blocaseră accesul la GPS. La fel de relevantă este prezența pe coasta Omanului a navei chineze Liaowang-1, un vas de ultimă generație dedicat interceptării semnalelor (SIGINT) și intelligence-ului maritim și aerian, cu o rază de acțiune a senzorilor de 6.000 de kilometri. Drept recompensă, China are acces garantat la resurse naturale la prețuri preferențiale - un aranjament convenabil și pentru un Iran aflat sub sancțiuni occidentale de 47 de ani. Astăzi, 85-90% din exporturile de petrol iranian ajung în China.

Una dintre cele mai persistente erori de analiză ale comentatorilor occidentali este presupunerea că un război în Orientul Mijlociu lovește automat și China. Logica superficială pare solidă: perturbarea Strâmtorii Ormuz înseamnă perturbarea fluxurilor energetice globale, iar aproximativ 40% din petrolul importat de China trece prin ea. În realitate, Iranul nu doar că a continuat să exporte petrol și gaze spre China pe toată durata conflictului, la prețuri sub cotațiile pieței internaționale, dar exporturile au crescut. Discountul față de prețul Brent se situează între 10 și 30 de procente. În timp ce Europa plătește prețuri record pentru energie și SUA își consumă rezervele strategice, China importă petrol iranian ieftin, fără întreruperi majore - singura mare putere importatoare căreia fluxurile din Ormuz nu i-au fost perturbate.

Și totuși China a condamnat atacurile americano-israeliene din prima zi a conflictului, a cerut constant pacea și se poziționează astăzi ca singurul mediator credibil. La câteva sute de kilometri de frontul iranian, Beijing mediază și conflictul afgano-pakistanez, consolidând imaginea de singură mare putere ghidată de diplomație, pace și drept internațional.

Criza îngrășămintelor: al doilea front nevăzut

Pe lângă criza hidrocarburilor generată de acest război, o criză mult mai puțin discutată este cea a îngrășămintelor. Cele mai mari țări producătoare sunt China, SUA, India și Rusia, care domină împreună aprovizionarea globală cu nutrienți. China conduce în producția totală și în azot; Rusia, Canada și Marocul domină exporturile de potasiu și fosfat. Sistemul a fost construit pe premisa că niciun actor singular nu va controla și restricționa aprovizionarea simultan. Astăzi, această premisă a căzut pe trei fronturi deodată.

Primul șoc vine din China. În primele luni din 2022, exporta 950.000 de tone de uree trimestrial. În 2025, cifra a colapsat la 13.000 de tone - o reducere de peste 98 de procente. Exporturile de fosfați au scăzut cu 18 procente în același an, iar acum patru zile a fost anunțată și oprirea exporturilor de amestecuri azot-potasiu. Justificarea oficială rămâne securitatea aprovizionării interne, dar în mod evident afectează cantitatea disponibilă pe piețele internaționale.

Al doilea șoc vine din regiunea Golfului, care furnizează aproximativ 34-35% din stocurile mondiale de uree, 25% din amoniac, 18% din DAP și MAP și - cifra cea mai îngrijorătoare - 45% din sulful mondial, esențial pentru îngrășămintele fosfatice. Strâmtoarea Ormuz, practic blocată pentru toate țările aliate cu SUA și Israel, este ruta prin care trei dintre primele zece exportatoare de uree din lume își livrează producția. Atacurile asupra infrastructurii de gaze din Qatar și Iran au redus producția de amoniac și uree; India funcționează la 70% din aprovizionarea cu gaz necesară, pierzând aproximativ 800.000 de tone de îngrășăminte pe lună. Fabricile din Bangladesh sunt astăzi închise, ceea ce echivalează cu o pierdere anuală de 3,7 milioane de tone. Penuria de sulf este deosebit de gravă, dat fiind că sulful intră în compoziția MAP, DAP, SSP și TSP - și 45% din stocul mondial venea din această regiune.

Al treilea șoc vine din Europa, care funcționează la 75% din capacitățile de producție azotată față de 2022, din cauza prețurilor ridicate la energie generate de războiul din Ucraina.

De la începutul conflictului, atenția analizelor oficiale s-a concentrat asupra ureei, al cărei preț a crescut cu peste 230 USD/tonă - aproximativ 50% - în câteva săptămâni, de la 482,50 USD/t FOB Egipt la 27 februarie, la 720 USD/t la 17 martie. Prețul amoniacului a urcat cu 115 USD/t, sau 24%, în același interval. Ceea ce a trecut în mare parte neobservat în acest haos este riscul legat de fosfați, ce sunt esențiali pentru soia, una dintre culturile de bază ale producției alimentare globale. Chiar înainte de conflict, stocurile de fosfat și sulf erau deja sub presiune: prețurile sulfului atingeau niveluri record din cauza cererii din industria minieră, exporturile rusești erau limitate de sancțiuni, iar China reducea livrările de fosfat pentru consumul intern. La aceasta se adaugă taxele americane din 2023 asupra fosfatului marocan și tarifele mai largi implementate de administrația Trump, care au redus suplimentar importurile.

Impactul nu este uniform. Statele Unite sunt parțial protejate la azot prin producția internă solidă și importurile masive din Rusia, stocate anticipat. Prețurile rămân însă ridicate din cauza competiției cu piețele de export - producătorii americani concurează cu restul lumii pentru o ofertă limitată, ceea ce presează și prețurile interne. La fosfat, vulnerabilitatea e mai mare: o parte semnificativă a stocurilor e blocată dincolo de Ormuz, iar restricțiile chineze reduc cantitatea disponibilă global. Asia de Sud, Africa subsahariană, Brazilia și Australia vor absorbi șocul cel mai dur - mai ales economiile unde fermierii nu au rezerve financiare, nu au credite și nu au asigurări. Acolo, un sezon fără îngrășăminte nu înseamnă marje mai strânse. Înseamnă lipsă de recoltă.

Există o corelație istorică documentată, identificată de cercetătorii de la New England Complex Systems Institute, între prețurile alimentare globale și instabilitatea politică. Când indicele FAO (Food and Agriculture Organization) al prețului la alimente depășește anumite praguri, protestele urmează cu regularitate. Egipt în 1977, Egipt din nou în 2011, Siria, Tunisia, revoltele din 2007-2008 din Haiti, Bangladesh, Mozambic - în spatele fiecăruia se găsește un șoc alimentar. Până și revoluția franceză a fost stârnită pe aceleași considerente. Dacă prețurile la îngrășăminte vor crește cu 15-20% față de nivelul actual, cum estimează analiștii de piață, transmisia în prețurile alimentare globale va fi directă și rapidă.

Presupunând că restricțiile la îngrășăminte sunt calculate strategic - ipoteză pe care momentan nu o putem exclude -, atunci China (și Rusia) nu controlează doar oferta de energie globală, ci controlează și oferta de inputuri agricole. Controlul simultan al energiei și hranei obținut de Beijing fără să declare niciun război și fără să ocupe niciun teritoriu, ba chiar militând pentru pace, reprezintă o formă de putere structurală pentru care Occidentul nu are doctrină de răspuns formulată.

Concluzii și previziuni

Putem formula câteva previziuni cu un grad rezonabil de certitudine. Prima: momentan americanilor nu li s-a oferit o cale de retragere din acest dezastru geopolitic, astfel că războiul nu se va încheia în viitorul apropiat, în ciuda declarațiilor contradictorii ale lui Donald Trump, menite să manipuleze piețele de petrol. A doua: indiferent de forma în care se va încheia conflictul militar, China va ieși cu o poziție consolidată atât față de Iran, cât și în politica internațională mai largă - orice negociere care va implica ridicarea parțială a sancțiunilor va trebui să treacă, formal sau informal, prin aprobul Beijingului și Moscovei. A treia: presiunea pe sistemele alimentare globale nu va dispărea odată cu stabilizarea conflictului; capacitățile de producție a îngrășămintelor nu se reconstruiesc rapid, iar China nu are niciun stimulent imediat să reia exporturile la nivelurile pre-2022. A patra: în ciuda retoricii despre suveranitate strategică, modelul economic european va rămâne pe termen mediu unul instabil și extrem de susceptibil la șocuri externe. A cincea: administrația Trump va fi penalizată pentru acest război la alegerile din noiembrie - prețurile ridicate la hidrocarburi și deficitul de îngrășăminte se vor converti în inflație și eroziune de legitimitate internațională, consecințe care irită întotdeauna electoratul american. Iar concluzia mai largă rămâne: războiul început de alianța americano-israeliană a expus vulnerabilitățile lanțurilor de aprovizionare globale față de actorii desemnați inamici ai Occidentului și anunță o criză sistemică de durată.

Daria Gușă