• Tweet

De Guy Mettan

Ce ce este bine cu politica americană de zece ani încoace, este că nu ești niciodată dezamăgit. Fiecare zi aduce cu sine un lot de surprize și răsturnări de situație fără ca cineva să poată prezice care va fi ultima nebunie a președintelui în funcție. Nu are rost să consultăm experții, geopoliticienii și profesorii pentru că, oricât de capabili ar fi, ei nu ne luminează. Nu, pentru a înțelege această confuzie, mai bine este să recitim pe cei Vechi, Viețile paralele ale lui Plutarh și mai ales Viața celor Doisprezece Cezari a lui Suetonius și Analele și Istoriile lui Tacitus.

Președinții americani au acumulat într-adevăr atât de multă putere de la căderea imperiului sovietic încât se comportă ca niște tirani în stilul împăraților romani. Să îndrăznim comparația. Luați-l pe Caligula. Complet imprevizibil, alternând între generozitate și cruzime extremă, se credea un zeu viu. Îi plăcea să-și umilească anturajul și vizitatorii și, pentru a arăta cât de puțin îi păsa de ei, își numise calul consul... O variantă de Epstein înainte de vreme, Heliogabal nu era cu mult mai bun: se credea Soarele invincibil, Sol invictus, și încălca toate regulile obișnuite ale puterii romane, politice, sexuale, religioase. Megalomanul Nero se imagina mare artist și cânta la liră în fața ruinelor fumegânde ale Romei pe care le incendiaseră. Cât despre Commode, se compara cu Hercule și, lovit de nebunia măreției, a vrut să redenumească Roma și lunile anului...

Toate acestea nu vă amintesc de nimic? Nu ar exista, din partea Casei Albe, un oaspete care ar evoca și chiar ar cumula viciile și delirurile împăraților menționați mai sus? Când liderul primei națiuni din lume se crede Iisus Hristos și îl atacă pe papa care l-a pus la punct, când se enervează pentru că un subaltern a avut tupeul să-i spună nu, când pare să ezite între delirul narcisist și demența senilă, toate națiunile pământului încep să tremure, la fel ca popoarele antice când un Cezar deosebit de deranjat începea să plouă cu petale de trandafir otrăvite asupra oaspeților săi. Era Roma. Dar este și ceea ce se întâmplă sub ochii noștri la Washington de treizeci de ani. Două mii de ani nu au schimbat nimic în această lege umană: puterea înnebunește și puterea absolută înnebunește absolut.

Această tendință neplăcută a început, subreptic, cu Bill Clinton, care a vrut să extindă pax americana pe întreaga planetă, batjocorindu-și adversarii și jucând jocuri pe care moralitatea le dezaprobă în Biroul Oval cu secretara sa. Hybrisul prezidențial a căpătat foarte repede o dimensiune violentă și tragică cu George Bush fiul, care a crezut că poate dezlănțui fără milă flăcările iadului asupra Irakului și Afganistanului. Cu rezultate care au fost, desigur, catastrofale. Toate acestea pentru că se simțise umilit de atacurile din 11 septembrie 1991, comise de islamiști pe care predecesorii săi îi finanțizaseră împotriva rușilor în anii 1980.

Ca reacție, perioada Obama-Biden a părut să revină la mai multă rațiune. A fost doar o aparență. În realitate, ea a operat o imensă regresie, desprinzând politica de acțiune și readucând-o la un exercițiu pur de vorbire, la un verbiag desprins de orice realitate concretă. Ea a inaugurat ceea ce am putea numi stadiul oral-bucal al politicii, care constă în a vorbi fără a spune nimic, și mai ales fără a face nimic.

Pentru Sigmund Freud, stadiul oral se caracterizează prin utilizarea gurii ca sursă principală de satisfacție. Înghițim mâncare, bogății, teritorii și influență fără a ne da silința de a transforma sau de a face societățile să evolueze. Ea consacră triumful bulimiei și logoreei în detrimentul efortului. Un exemplu? Revoluțiile colorate, care constau în a se apuca de țări și resurse străine fără a plăti prețul, provocând schimbări de regim și răsturnări geopolitice prin agitații de stradă, mizând pe cuvânt și oralitate pură.

Mânuind verbul cu o măiestrie fără egal, multiplicând discursurile pompoase dar mincinoase despre democrație, drepturile omului, libertatea piețelor, prin sloganuri, cuvinte performative și comunicare emoțională, tandemul Obama-Biden a introdus politica în era ideologiei și moralei fără acțiune. Frumoasele discursuri ascundeau de fapt o politică imatură, centrată pe consum, dependență și satisfacție imediată, mai degrabă decât pe construcția pe termen lung, medierea răbdătoare și responsabilitatea faptelor.

Acest entuziasm pentru cuvintele goale și discursurile pompoase dar goale a pătruns în rândul liderilor europeni, care au devenit acum maeștri în arta subtilă de a spune fără a face, sau de a spune contrariul a ceea ce fac și de a face contrariul a ceea ce spun. Emmanuel Macron este perfectă întruchipare a politicianului incapabil să depășească stadiul oral al politicii. Cuvântul „macronner" pe care ucrainenii și rușii l-au inventat pentru a califica acest tip de lider, sau mai degrabă de non-lider, îi aduce de altfel un omagiu meritat. Dar diareele verbale ale lui Merz, Starmer, Kaja Kallas, Mark Rutte și altele Ursula von der Leyen îl imită îndeaproape.

Cu Donald Trump, în mod precis, cădem și mai jos. Coborâm la un nou nivel. Freud considera stadiul anal ca fiind momentul în care bebelușul caută să-și controleze sfincterele, fie reținându-se, fie dimpotrivă, relaxându-se. O etapă importantă în dobândirea disciplinei, a simțului ordinii și a respectului față de ceilalți. Transpus în domeniul politic, acest stadiu ar trebui să desemneze o acțiune politică centrată pe stăpânire, control și reglementare. Ce care ar fi pozitiv.

Numai că Trump a decis, în ceea ce-l privește, să aplice doar a doua fază a procesului, cea a ejectării-expulzării-dejectării. A abandonat funcția de control pentru a se concentra exclusiv pe cea a relaxării sfincterelor, ceea ce duce direct la haos și instabilitate. Funcția anal-reținerii nu este aplicată decât celorlalți, aliaților, vasalilor și dușmanilor, nu contează: toți au dreptul, în grade diferite, la dispreț, sancțiuni, taxe punitive, blocade, boicoturi, iar pentru cei mai nefericiți, răpiri, bombardamente, și pentru cei mai nefericiți, genociduri.

Trump se comportă deci ca un bebeluș tiranic așezat pe oliță și care strigă în gura mare „uitați-vă la marea mea lucrare" înfuriindu-se când nu i se admiră suficient opera sau când cineva își strânge nasul de dezgust. Cum spun brazilienii într-o expresie foarte plastică pe care nu are rost să o traducem, a devenit expert în arta de a „jogar a merda no ventilador", luând întreaga planetă ca martor și criticându-i pe cei care au prostul gust de a nu aprecia faptele sale. Prietenii sau dușmanii, toți ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie copleșiți de taxe, insulte, umilințe și, pentru cei mai puțin norocoși, de bombardamente punitive și blocade mortale.

Această isterie a petomanului, această plăcere în arta de a face rahat semănă panică, deznădejde, devastare și moarte asupra victimelor de azi, care văd fulgerul lovindu-le, în timp ce restul planetei întoarce laș privirea. Iată unde suntem astăzi. Nimeni nu știe când și unde se va termina totul, având în vedere că tiranul așezat pe tronul său din Biroul Oval are întotdeauna butonul nuclear la îndemână. Faptul că mai are încă doi ani și jumătate de domnie înainte de a-l vedea, poate, primind o corecție, oferă doar un modest și foarte relativ confort.