• Tweet

Autor: Guy Mettan

După o performanță foarte bună la începutul secolului, sistemele școlare europene și americane suferă astăzi o scădere a rezultatelor lor. Peste tot, nivelurile de stăpânire a limbii, citirii, scrierii și a cunoștințelor matematice și științifice de bază stagnează. Câți profesori universitari se plâng de nivelul scăzut al studenților lor, care nu mai stăpânesc corect ortografia, gramatica și sintaxa limbii lor materne și nu mai sunt capabili să redacteze un text corect!

Sondajele PISA realizate de OCDE sunt formale. Căderea este istorică conform ultimei anchete PISA, cu 15 puncte în minus la matematică și 10 puncte pierdute în medie din 2018, adică pierderea unei jumătăți de an școlar.

După o îmbunătățire clară în anii 2000, în special în Germania și Polonia, și o dominație fără împărtășire a țărilor scandinave ca cei mai buni elevi ai grupului, sistemele educaționale europene au început să stagneze începând cu anii 2010 și apoi să declin, uneori într-un mod destul de spectaculos, începând cu 2018. Finlanda, care a fost mult timp în frunte, a fost astfel detronată de Estonia, prima din clasa occidentală, în timp ce cei mai buni elevi - Germania, Polonia, Norvegia, Olanda - se retrăgeau și urmau în declinul lor toate celelalte țări europene. Statele Unite, deja în dificultate, au văzut scorul lor la matematică prăbușindu-se și se află acum pe locul 22.

Elveția, care se află pe locul doi în Europa și pe locul patru la nivel mondial (Japonia și Coreea fiind pe primele locuri), a reușit să evite această erodare. Cum se poate explica această scădere generală și performanța paradoxală a Estoniei, o mică țară fără resurse deosebite?

Explicațiile oficiale sunt adesea nesatisfăcătoare, deoarece specialiștii în educație sunt adesea victimele ideologiilor pe care le vehiculează în predările lor. Se străduiesc să recunoască performanțele slabe ale sistemelor educaționale pe care ei înșiși le-au contribuit la implementare. Nimeni nu-i place să-și recunoască greșelile și fiecare vede lucrurile din perspectiva proprie.

Sindicatele profesorilor și stânga critică lipsa de resurse, salariile prea modeste, penuria tot mai mare de profesori și explozia inegalităților sociale. Instituțiile văd în aceasta amprenta Covid-ului și efectul dăunător al ecranelor și al distragerii digitale. Unii sociologi critică degradarea relației cu școala (scăderea motivației elevilor și a timpului dedicat temelor, creșterea anxietății și a sentimentului de singurătate). Alții pun accentul pe efectele debilitante ale rețelelor sociale și pe explozia numărului de elevi care suferă de tulburări de atenție. Alții încă deplâng supraîncărcarea programelor, parazitate de module de învățare care nu au nimic de-a face cu dobândirea cunoștințelor, cum ar fi programele EVARS (Educație pentru Viața Emoțională, Relațională și Sexuală) sau de luptă împotriva rasismului și antisemitismului.

Totul acesta este fără îndoială adevărat. Dar, din punct de vedere personal, văd trei motive mai fundamentale pentru această declin.

Primul ține de mania reformelor care a cuprins lumea pedagogică europeană. De la revoltele studențești de la sfârșitul anilor 1960 și contestarea școlii tradiționale, sistemele școlare sunt supuse unor schimbări neîncetate. O reformă o înlocuiește pe cealaltă fără ca cineva să fi avut timp să o aplice bine și să evalueze rezultatele celei anterioare.

Școala a devenit bolnavă de ceea ce unii numesc „reformita acută". Se schimbă programele în funcție de tehnologii sau teorii, se modifică orarele și durata studiilor, se elimină notele apoi se reintroduc, se modifică constant formarea profesorilor, se schimbă ministrul la fiecare doi ani, etc. Toate acestea supun sistemul, profesorii, elevii și părinții, la un stres permanent fără să vedem unde duce totul, nici care este cu adevărat scopul urmărit.

Această boală a reformei școlare permanente duce adesea la o oboseală a personalului didactic, chiar la penurii și la o demotivare în fața vârtejului schimbărilor. Rezultă o instabilitate pentru elevi, supuși la programe și metode de predare care fluctuează în funcție de mode, gadgeturi tehnice și fantezii ideologice de moment.

Însă studiile arată că sistemele școlare au nevoie de stabilitate pentru ca schimbările să se înrădăcineze și să dea roade.
A doua rațiune se leagă de tensiunea nerezolvată între dezvoltarea competențelor și dobândirea cunoștințelor. Competența este definită ca capacitatea de a mobiliza cunoștințe, aptitudini și atitudini în situații complexe.

Pe hârtie, dorința de a evita fabricarea „măgarilor învățați" care știu totul dar nu știu cum să folosească cunoștințele lor în viața reală este lăudabilă. Dar acest accent pe dezvoltarea competențelor se face adesea în detrimentul dobândirii cunoștințelor. Acest conflict între dobândirea cunoștințelor specifice diferitelor discipline și dobândirea abilităților de a mobiliza aceste cunoștințe în situații reale este unul dintre cele mai vii și recurente dezbateri în sistemele educaționale europene.

Abordarea pe competențe (APC), promovată din anii 2000, este astfel din ce în ce mai suspectată că fragmentează învățarea, face evaluările neclare, diluează transmiterea cunoștințelor disciplinare și favorizează o pedagogie „pe proiecte" uneori în detrimentul rigurozității. Mulți profesori denunță riscul pierderii culturii generale și al exigenței intelectuale.  Pentru susținătorii abordării tradiționale, școala trebuie mai întâi să transmită cunoștințe structurate înainte de a dezvolta competențe: nu putem gândi fără cunoștințe prealabile solide.

Această dualitate nerezolvată provoacă, prin urmare, o oboseală crescută a profesorilor în fața unor programe considerate neclare, o scădere a nivelului în domeniile fundamentale (citire, matematică), creșterea inegalităților, elevii proveniți din medii favorizate reușind mai bine datorită culturii familiale.

Însă studii și colloquii recente arată că sistemele care au cel mai mult succes, cum ar fi Estonia, mențin un bun echilibru între cunoștințe disciplinare solide și dezvoltarea competențelor transversale. În rezumat, sistemele școlare nu au găsit încă echilibrul potrivit. Riscul real este o reformă permanentă care privilegiază competențele „moale" fără o bază solidă în cunoștințe.

Ultimul factor: o incluziune prost gestionată. Pedagogia din anii 1960 dorea să deschidă cunoștințele prin eliminarea silozurilor și a claselor separate pentru elevii în dificultate sau victime ale handicapurilor fizice sau psihice. Această dezbatere despre modelul inclusiv este astăzi foarte prezentă în Elveția.

Aici din nou, această voință de a pune toți elevii pe picior de egalitate și de a evita discriminările sociale, fizice sau culturale este lăudabilă. Dar studiile arată că rezultatele depind puternic de resursele alocate incluziunii. Mijloace care sunt adesea insuficiente deoarece sunt foarte costisitoare. În unele cazuri, o incluziune reușită poate îmbunătăți performanțele medii prin reducerea ratelor de eșec școlar. Dar adesea efectele negative predomină: clase suprasolicitate, lipsă de formare a profesorilor, puțin sprijin specializat pentru cazurile cele mai dificile.

Se dovedește atunci că mulți profesori se simt copleșiți de prea marele grad de heterogenitate al claselor și că atenția acordată unor probleme precum limbajul, identitatea de gen, climatul școlar, pare excesivă în raport cu învățarea cunoștințelor fundamentale și că discursul „inclusiv", devenit un mantra, se transformă în ideologie mai degrabă decât în pedagogie efectivă.
Rămâne de văzut de ce Estoniei îi merge atât de bine și se află în fruntea performanțelor școlare europene. Studiile pun în evidență foarte marele grad de autonomie al școlilor și profesorilor în materie de pedagogie. Sistemul nu este rigid și lasă multă libertate profesorilor. Fără centralizare, fără manie de control și, prin urmare, mai puțină birocrație.

Diferențele de nivel între elevi, și prin urmare inegalitățile între diversele categorii socio-economice sunt relativ reduse. Clasele sunt destul de omogene, atât din punct de vedere social, cât și geografic (oraș-sat). Profesorii beneficiază de salarii bune, sunt respectați și bine pregătiți. Meseria lor este valorizată, ceea ce atrage elemente bune. Sistemul se bazează pe fundamentale, stăpânirea cunoștințelor de bază, înțelegerea și rezolvarea problemelor, mai degrabă decât pe presiune, învățarea mecanică sau, dimpotrivă, pe laxismul pedagogic.

Alte avantaje: digitalizarea și noile tehnologii sunt integrate și adaptate la învățământ și nu invers. Ca în fostul bloc sovietic, școala începe târziu (la 7 ani), dar este precedată de o educație preșcolară de calitate și neorientată. În cele din urmă, nu există efect de yo-yo în reformele școlare, care sunt lente și progresive. Sistemul este, așadar, solid, coerent pe termen lung, oferind în același timp o mare autonomie profesorilor, în loc să-i transforme în niște „da-ți" supuși ultimelor fantezii pedagogice la modă.

Un ultim cuvânt despre Elveția. Forța sistemului elvețian se bazează pe descentralizarea sa și pe considerația acordată profesorilor, în timp ce, datorită sistemului său dual, privilegiază eficiența economică și orientarea timpurie a elevilor. Dezavantaje: școala elvețiană este foarte fragmentată și variază considerabil între cantoane, și uneori între categoriile sociale din cadrul aceluiași canton.

Ultima observație: clasamentele PISA măsoară performanțele relative ale țărilor. Dar nu știm care este situația performanțelor absolute, adică nivelul de cunoștințe realmente dobândit de elevii de astăzi în comparație cu cei de ieri. A fi cel mai bun când tot plutonul este în scădere nu este cu adevărat o garanție de excelență...