• Tweet

Exagerând poate, dar nu prea mult, televiziunile de știri din lumea întreagă titrează azi că la Paris a izbucnit revoluția. În cursul nopții și dimineața în zori, întreg centrul capitalei de pe malul Senei pare a fi în flăcări. Lumea e pe străzi. Cu mic, cu mare. La București, e liniște deplină. Deși tema pensiilor este și aici dureroasă, acută și actuală.

În ciuda sutelor de mii de manifestanți care zi de zi au ieșit pe străzi, s-au înfruntat sângeros cu jandarmii, au riscat să fie maltratați și arestați, destul de mulți dintre ei devenind violenți și răspândind anarhia pe străzi, cele două Camere ale Parlamentului francez au mers impasibile mai departe. Mărind pragul vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. Și totuși lupta continuă. De unde provin sutele de mii de manifestanți? Și de ce România, confruntată și ea cu probleme grave privind regimul pensiilor, mai grave chiar decât în Franța, rămâne aparent impasibilă? De ce aici democrația nu e funcțională?

Să ne înțelegem bine. Atunci când este cazul, sunt partizanul demonstrațiilor pașnice. În niciun caz nu am aprobat vreodată, nu aprob și nu voi aproba violența sau anarhia. Observ însă, cu oarecare umire și cu multă dezamăgire, cât de pasivă este până la urmă populația României în raport cu o realitate care este mai dureroasă pe malul Dâmboviței decât pe malul Senei. Ce ne deosebește?

Desigur că avem o democrație încă în formare, încă destul de anemică în România și o democrație consolidată, îndelung și spectaculos exersată în Franța. O conștiință civică anemică, deseori simulată, într-o parte, o conștiință civică puternic educată în cealaltă parte. Acesta este însă doar fondul general. Prima realitate pe care trebuie să o percepem este că, deși mărul discordiei sociale și politice este regimul de pensii, într-o parte au ieșit să demonstreze practic reprezentanți ai tuturor generațiilor și ai tuturor categoriilor socio-profesionale, în timp ce la noi, în cele câteva firave mișcări de protest, în stradă s-au aflat doar cel mult câteva sute de pensionari. Și am auzit fel de fel de comentarii, făcute chiar de analiști cu experiență, de genul: „Pensionarii sunt oameni în vârstă, se mobilizează și se mișcă greu, nu pot sta prea mult în picioare, le este frig, ș.a.m.d.". Nu am auzit însă comentarii care să se refere la pasivitatea generațiilor tinere. În definitiv, rând pe rând, și oamenii între două vârste și tinerii urmează să beneficieze de regimul de pensii. Pe aceștia nu-i interesează cum este reglementat acest important domeniu? Se pare că nu. Se pare că celelalte categorii de vârstă trăiesc într-un fel de dolce farniente. Dar de ce?

O explicație poate fi faptul că oamenii nu sunt mobilizați de sindicatele de care aparțin. De fapt, o bună parte din populația României nici măcar nu este sindicalizată. Sindicatele de la noi nu sunt puternice. În schimb, sunt extrem de numeroase. Iar liderii lor se bat cap în cap. Nu sunt unite și nu au suficientă autoritate pentru a scoate oameni în stradă. Oare de ce? Și aici există o explicație. Cele mai multe sindicate din România sunt galbene. Adică sunt în cârdășie cu patronatele. Sau cu grupurile nelegitime de interese. Liderii acestora sunt aproape de fiecare dată oameni cu o stare materială inexplicabil de bună. Din acestă persectivă, în Franța lucrurile sunt mult mai bine ținute sub control.

Și pensionarii de ce ar ieși mă rog, cu mic cu mare, la proteste? Cei mai mulți au pensii foarte mici. La limita subzistenței. Sau chiar sub această limită. De ce ar ieși aceștia și s-ar solidariza cu ceilalți? Cu cei care, din perspectiva lor, au pensii nerușinate? De zeci de ori mai mari? Și nejustificate prin anii de muncă și prin cuantumul cotizațiilor? Sau invers: de ce ar ieși cei câțiva mii de pensionari privilegiați să demonstreze pentru ceilalți? Nici în Franța, nici în alte state ale Uniunii Europene nu există decalajele de la noi.

La București vorbim de dimineața până seara și degeaba despre pensia minimă. Așa numita pensie minimă este o variabilă. Ea depinde de costuri. De rata inflației. Și, în general, aceste pensii ajung rareori la nivelul pensiei minime, așa cum e acesta definit de către Guvern. În Europa nu se mai vorbește de mult despre pensia minimă. Se vorbește în schimb despre pensia decentă. Pensia decentă este cea care îi permite unei persoane să își petreacă ultimii ani de viață în bune condiții. Să mănânce sănătos, să se poată relaxa după anii de muncă, suportând în acest scop toate costurile aferente, să se poat trata în bune condiții. În statele Uniunii Europene și în speță în Franța, cetățenii simt că au pentru ce să se lupte. Ei se luptă nu numai pentru anii în care pot beneficia de pensie, dar se luptă mai ales pentru un regim decent de pensionare.

Și închei semnalând încă o deosebire esențială. La noi, extrem de frecvent îi auzim pe politiceni, pe analiști și chiar pe sindicaliști afirmând că bugetul pensiilor este nesustenabil. Că el nu va mai putea fi susținut mult timp de către cei aflați în câmpul muncii. Este fals. Este o gogomănie. În realitate, cei care astăzi beneficiază de pensii și-au plătit cu vârf și îndesat de-a lungul zecilor de ani toate taxele în acest scop. Inclusiv cele necesare pentru susținerea sistemului de sănătate. Că statul nu a știut ce să facă cu acești bani, că guvernele au fost incapabile să-i investească și să-i înmulțească cu cap, este o cu totul altă poveste. Și nu pensionarii sunt de vină. În niciun caz. Mă refer desigur la cazurile cele mai numeroase, unde vorbim despre contributivitate. Nu și la celelalte categorii de pensii denumite de serviciu. Nu și la pensiile nerușinate, mai mari decât salariul. Iată de ce într-o parte societatea este vie, erfervescentă și la nevoie dă în clocot, și iată de ce, în cealaltă parte, societatea e impasibilă. Din păcate, nu ne aflăm în partea bună.

Sorin Rosca Stanescu