• Tweet

Înainte de a ajunge în pragul unui conflict nuclear, Ucraina a fost deposedată de armele sale nucleare, moștenite de la Uniunea Sovietică. După ce și-a transferat arsenalul nuclear în mâinile Rusiei, statul ucrainean s-a trezit sub atacul direct al acesteia, iar promisiunile de securitate din partea Statelor Unite s-au transformat într-o bătălie pentru resursele naturale ale Ucrainei. Acest context tulburător atrage atenția asupra tendinței tot mai clare către o escaladare a conflictelor nucleare și subliniază modul în care agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei schimbă regulile jocului global, se arată într-un articol al publicației ucrainene focus.ua.

Al Doilea Război Mondial, conflictul cel mai devastator din istoria omenirii, s-a încheiat cu două atacuri nucleare asupra Japoniei. Această utilizare a armelor nucleare în august 1945 a demonstrat clar că astfel de arme nu doar că sunt devastatoare, dar au devenit un element esențial în orice conflict global viitor. Astfel, toate statele care aspiră să joace un rol semnificativ pe scena internațională au pus un accent major pe dobândirea acestui tip de armament. Într-un eventual conflict, armele nucleare reprezintă ultimul argument, cu o putere distructivă care poate schimba complet cursul evenimentelor.

După SUA, URSS a fost prima care a reușit să dezvolte arme nucleare în 1949, un anunț ce a venit pe fondul unei confruntări ideologice și geopolitice cu lumea democratică. Deși există speculații legate de independența completă a acestui proiect (cel mai probabil, informațiile necesare au fost date sovieticilor de către spionii lor din SUA, soții Julius și Ethel Rosenberg fiind infami, n.red.), un lucru este cert: URSS a devenit o mare putere nucleară, rivalizând cu Statele Unite. La rândul lor, americanii nu au avut nicio reținere să împărtășească tehnologia nucleară cu Marea Britanie, un aliat de nădejde, iar în 1952, și Regatul Unit devenea un membru al „clubului nuclear".

Francezii au intrat în club în 1960, iar China, după un proces de rupere a relațiilor cu URSS, și-a declarat capacitatea nucleară în 1964. După aceea, India a dobândit arme nucleare în 1974, iar Pakistanul a urmat, făcându-și cunoscut arsenalul în 1998.

Israelul și Africa de Sud au fost, de asemenea, implicate în dezvoltarea de arme nucleare. Israelul, într-un climat de ostilitate constantă cu statele arabe, este considerat a fi avut un program nuclear secret încă din anii 1960, în timp ce Africa de Sud, în perioada apartheidului, a creat și folosit arme nucleare ca un instrument de supraviețuire. După căderea sistemului de apartheid, sud-africanii au renunțat la arsenalul lor nuclear, dar Israelul continuă să mențină în secret natura arsenalului său nuclear, fără a confirma sau infirma existența acestuia.

Coreea de Nord este un alt exemplu, fiind singura țară care a decis să se retragă din Tratatul de Neproliferare a armelor nucleare (TNP) în 2003. De atunci, regimul de la Phenian a continuat să își construiască arsenalul nuclear, având în vedere faptul că percepția lor despre securitate este profund legată de acest tip de armament. Deși sancțiunile internaționale au fost impuse, programul nuclear nord-coreean nu a încetat să evolueze, iar impactul acestor sancțiuni asupra economiei nord-coreene rămâne o problemă des discutată.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina s-a trezit în posesia celui de-al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume. La începutul anilor 1990, Ucraina deținea 1900 de focoase strategice, 176 de vectori de lansare și 2500 de focoase nucleare tactice. Însă, sub presiune internațională, Kievul a ales să renunțe la acest arsenal nuclear în schimbul unor garanții de securitate. În 1994, Ucraina a semnat Memorandumul de la Budapesta, în care membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, inclusiv Rusia, s-au angajat să protejeze integritatea teritorială a Ucrainei.

Totuși, acest angajament a fost ignorat în 2014, când Rusia a anexat Crimeea, iar acum, Ucraina se confruntă cu o invazie deschisă din partea Moscovei. Întrebarea care se ridică este cât de eficiente sunt astfel de acorduri de securitate, când un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, chiar unul dintre garanții Ucrainei, nu se abține de la agresiune.

În cazul Ucrainei, renunțarea la armele nucleare a fost considerată un gest de responsabilitate și dorință de pace. Dar lecțiile oferite de acest proces sunt clare: securitatea și stabilitatea unui stat nu sunt garantate doar prin promisiuni externe. În schimb, posibilitatea de a dispune de un arsenal nuclear propriu ar putea fi singura garanție reală de supraviețuire într-o lume tot mai instabilă.

În contextul agresiunii rusești, statele din întreaga lume vor analiza tot mai mult necesitatea de a dezvolta propriile arme nucleare. Țări din Sudul Global, cum ar fi India, Pakistan, Arabia Saudită și Japonia, sunt tot mai aproape de a lua această decizie. În plus, Iranul și Coreea de Nord continuă să joace un rol semnificativ în promovarea acestei politici nucleare.

Până acum, Ucraina a fost un exemplu negativ al renunțării la armele nucleare, în timp ce Coreea de Nord este un exemplu de stat care a ales calea armamentului nuclear, chiar și cu costuri economice și internaționale severe. De asemenea, alte state precum Japonia și Arabia Saudită, în ciuda aprecierii lor pentru dezarmarea nucleară, ar putea ajunge la concluzia că în fața unei amenințări tot mai mari, cel mai bun mod de a-și proteja suveranitatea este să obțină și ele arme nucleare.

Într-o lume în care războaiele se poartă mai mult cu cuvinte și tehnologie, dar totodată cu forță brută, arma nucleară a rămas argumentul final, cu o putere distructivă fără egal. De la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, este din ce în ce mai evident că lumea va privi la armele nucleare nu doar ca un simbol al puterii, ci ca o necesitate pentru supraviețuire.

Ceasul Apocalipsei bate mai aproape de miezul nopții ca niciodată. Cu fiecare secundă care trece, întrebarea nu mai este dacă va exista un conflict nuclear, ci cine va avea ultimul cuvânt.