• Tweet

De aproape 30 de ani, prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu împinge Orientul Mijlociu spre război și distrugere. Omul este un adevărat butoi cu pulbere.

De-a lungul tuturor războaielor pe care le-a promovat, Netanyahu a visat mereu la războiul cel mare: înfrângerea și răsturnarea regimului iranian.

Războiul mult visat, care tocmai a început, ne poate duce pe toți la moarte într-un Armaghedon nuclear, dacă Netanyahu nu este oprit.

Fixația lui Netanyahu pentru război se trage de la mentorii săi extremiști, Ze'ev Jabotinsky, Yitzak Shamir și Menahem Begin.

Vechea generație credea că sioniștii trebuie să folosească orice fel de violență - războaie, asasinate, teroare - este necesar pentru a-și atinge scopul de a elimina orice pretenție palestiniană la o patrie.

Fondatorii mișcării politice a lui Netanyahu, Likud, au cerut un control sionist total asupra a ceea ce fusese întreaga Palestina sub mandatul britanic.

La începutul mandatului britanic, la începutul anilor 1920, arabii musulmani și creștini constituiau aproximativ 87% din populație și dețineau de zece ori mai mult pământ decât populația evreiască.

În 1948, numărul arabilor încă era mai mare decât cel al evreilor, într-o proporție de doi la unu. Cu toate acestea, charta fondatoare a Likud (1977) declara că „între mare și Iordan va exista doar suveranitate israeliană".

Cântecul, acum considerat infam, „de la Râu la Mare", caracterizat ca antisemit, se dovedește a fi de fapt îndemnul antipalestinian al Likud.

Pentru Likud, provocarea a fost cum să-și urmărească obiectivele maximaliste, în ciuda ilegalității flagrante a acestora, în conformitate cu dreptul internațional și cu moralitatea, ambele solicitând o soluție cu două state.

În 1996, Netanyahu și consilierii săi americani au conceput o strategie de „ruptură curată" (Clean Break).

Ei susțineau că Israelul nu trebuie să se retragă din teritoriile palestiniene capturate în războiul din 1967 în schimbul păcii regionale.

În schimb, Israelul urma să reconfigureze Orientul Mijlociu după placul său.

Esențial, strategia prevedea ca SUA să fie principala forță pentru atingerea acestor obiective - purtând războaie în regiune pentru a destrăma guvernele care se opuneau dominației Israelului asupra Palestinei.

SUA au fost chemate să poarte războaie în numele Israelului.

Strategia Clean Break a fost pusă în aplicare efectiv, în mod eficient de SUA și Israel, după 11 septembrie 2001.

Așa cum a dezvăluit generalul Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, SUA plănuiau, la scurt timp după 11 septembrie, „să atace și să distrugă guvernele din șapte țări în cinci ani - începând cu Irak, apoi Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și Iran".

Primul dintre războaie, la începutul lui 2003, a avut ca scop răsturnarea guvernului irakian. Planurile pentru alte războaie au fost amânate pe măsură ce Statele Unite s-au blocat în Irak.

Cu toate acestea, SUA au sprijinit divizarea Sudanului în 2005, invazia Israelului în Liban în 2006 și incursiunea Etiopiei în Somalia în același an.

În 2011, administrația Obama a lansat operațiunea Timber Sycamore împotriva Siriei și, împreună cu Marea Britanie și Franța, a răsturnat guvernul libian printr-o campanie de bombardamente, de asemenea în 2011.

Astăzi, toate aceste țări sunt în ruină, multe dintre ele măcinate de războaie civile.

Netanyahu a fost un susținător entuziast al acestor războaie arbitrare - public sau în culise - împreună cu aliații săi „neoconi" (neoconservatori) din sânul guvernului american, în special Paul Wolfowitz, Douglas Feith, Victoria Nuland, Hillary Clinton, Joe Biden, Richard Perle, Elliott Abrams și alții.

În mărturia depusă în fața Congresului SUA, în 2002, Netanyahu a susținut războiul catastrofal din Irak, declarând:

„Dacă îl eliminați pe Saddam, regimul lui Saddam, vă garantez că acest lucru va avea reverberații pozitive asupra întregii regiuni."

El a continuat:

„Și cred că oamenii care stau chiar alături, în Iran, tinerii și mulți alții, vor spune că vremea unor astfel de regimuri a trecut."

De asemenea, el a declarat în mod fals în Congres:

„Nu există nici o îndoială că Saddam dorește, lucrează la și merge pe calea dezvoltării armelor nucleare."

Sloganul pentru construirea unui „Nou Orient Mijlociu" este și sloganul pentru aceste războaie.

Enunțat inițial în 1996, în strategia Clean Break, acesta a fost popularizat de secretarul de stat Condoleezza Rice în 2006.

În timp ce Israelul bombarda cu brutalitate Libanul, Rice a declarat:

„Ceea ce vedem aici, într-un fel, este apariția - durerile nașterii - unui nou Orient Mijlociu și, orice am face, trebuie să ne asigurăm că mergem înainte spre un nou Orient Mijlociu și nu ne întoarcem la cel vechi."

În septembrie 2023, Netanyahu a prezentat în cadrul Adunării Generale a ONU o hartă a „Noului Orient Mijlociu", de pe care era șters complet un stat palestinian.

În septembrie 2024, el a „îmbunătățit" acest plan,prezentând două hărți: o parte a Orientului Mijlociu numită o „binecuvântare", iar cealaltă - care includea Libanul, Siria, Irakul, Iranul - un „blestem"(vezi foto), el susținând schimbarea regimurilor din aceste ultime țări.

Războiul Israelului împotriva Iranului este ultimul act dintr-o strategie veche de decenii.

Asistăm la punctul culminant al deceniilor de manipulare sionistă extremistă a politicii externe a SUA.

Premisa atacului Israelului asupra Iranului este afirmația că Iranul este pe punctul de a avea arme nucleare.

O astfel de afirmație este absurdă, deoarece Iranul a solicitat în mod repetat negocieri tocmai pentru a elimina opțiunea nucleară în schimbul deceniilor de sancțiuni americane.

Din 1992, Netanyahu și susținătorii săi afirmă că Iranul va deveni o putere nucleară „în câțiva ani".

În 1995, oficialii israelieni și susținătorii lor americani au declarat că acest lucru se va întâmpla în termen de 5 ani.

În 2003, directorul serviciilor de informații militare ale Israelului, a declarat că Iranul va deveni o putere nucleară „până în vara lui 2004".

În 2005, șeful Mossad a declarat că Iranul ar putea construi bomba atomică în mai puțin de 3 ani.

În 2012, Netanyahu a afirmat la ONU că „mai sunt doar câteva luni, posibil câteva săptămâni, până când vor obține suficient uraniu îmbogățit pentru prima bombă".

Și așa mai departe.

Acest șablon de peste 30 de ani, de schimbare a termenelor, a fost o strategie deliberată, nu o profeție eronată.

Aceste afirmații sunt propagandă: există întotdeauna o „amenințare existențială".

Dar și mai importantă este declarația falsă a lui Netanyahu că negocierile cu Iranul sunt inutile.

Iranul a spus în mod repetat că nu dorește arma nucleară și că este pregătit de mult timp să negocieze.

În octombrie 2003, liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a emis o „fatwa" (decret religios) care interzice producerea și utilizarea armelor nucleare - o decizie citată ulterior în mod oficial de Iran în cadrul unei reuniuni a AIEA (Autoritatea Internațională pentru Energie Atomică), la Viena, în august 2005, și menționată de atunci ca o barieră religioasă și juridică în calea obținerii armelor nucleare.

Chiar și pentru cei sceptici cu privire la intențiile Iranului, acesta a pledat în mod constant pentru un acord negociat susținut de verificări internaționale independente.

În schimb, lobby-ul sionist s-a opus oricăror astfel de acorduri, îndemnând SUA să mențină sancțiunile și să respingă acordurile care ar permite monitorizarea strictă de către AIEA, în schimbul ridicării sancțiunilor.

În 2016, administrația Obama, împreună cu Marea Britanie, Franța, Germania, China și Rusia, a încheiat Planul Global Comun de Acțiune(JCPOA) cu Iranul - un acord istoric pentru monitorizarea strictă a programului nuclear iranian, în schimbul reducerii sancțiunilor.

Totuși, sub presiunea neîncetată a lui Netanyahu și a lobby-ului sionist, președintele Trump s-a retras din acest acord în 2018.

În mod previzibil, când Iranul a răspuns prin extinderea îmbogățirii uraniului, a fost acuzat că a încălcat un acord pe care chiar SUA îl abandonase.

Standardele duble și propaganda sunt grosolane.

Pe 11 aprilie 2021, Mossadul israelian a atacat instalațiile nucleare iraniene de îmbogățire a uraniului.

În urma atacului, pe 16 aprilie, Iranul a anunțat că își va continua îmbogățirea uraniului, ca pârghie de negociere, făcând în același timp apel în mod repetat la reluarea negocierilor pentru încheierea unui nou acord ca JCPOA.

Administrația Biden a respins toate aceste solicitări de negocieri.

La începutul celui de-al doilea mandat al său, Trump a fost de acord să deschidă noi negocieri cu Iranul.

Iranul s-a angajat să renunțe la armele nucleare și să fie supus inspecțiilor AIEA, dar și-a rezervat dreptul de îmbogăți uraniu în scopuri civile.

Administrația Trump părea să fie de acord cu acest punct, dar ulterior a revenit asupra deciziei.

De atunci, au avut loc cinci runde de negocieri, ambele părți raportând progrese de fiecare dată.

A șasea rundă de negocieri ar fi trebuit să aibă loc duminică, 15 iunie. Dar Israelul a lansat un război preventiv împotriva Iranului pe 12 iunie.

Trump a confirmat că SUA au știut de atac dinainte, chiar în timp ce administrația sa vorbea public despre negocierea viitoare.

Atacul Israelului, nu doar că a avut loc în toiul unor negocieri care făceau progrese, ci și cu câteva zile înainte de o conferință programată a ONU privind Palestina, care ar fi avansat soluția cu două state.

Conferința a fost amânată.

Atacul Israelului amenință acum să degenereze într-un război în toată regula, care să atragă SUA și Europa de partea Israelului și Rusia și poate Pakistanul de partea Iranului.

În curând, am putea vedea mai multe puteri nucleare asmuțite unele împotriva altora și aducând lumea în pragul anihilării nucleare.

Ceasul Sfârșitului Lumii se află la 89 de secunde de miezul nopții, cel mai aproape de Armaghedonul nuclear, de când ceasul a fost inaugurat, în 1947.

În ultimii peste 30 de ani, Netanyahu și susținătorii săi din SUA au distrus și destabilizat un teritoriu lat de 4000 de kilometri, de țări, care se întind de la Africa de Nord și Cornul Africii până la Mediterana de Est și Asia de Vest.

Scopul lor a fost de a bloca un stat palestinian, prin răsturnarea guvernelor care susțin cauza palestiniană.

Lumea merită ceva mai bun decât acest extremism.

Peste 180 de țări din cadrul ONU au făcut apel pentru soluția celor două state și stabilitate regională.

O soluție care are mai multă logică decât ca Israelul să aducă lumea în pragul Armaghedonului nuclear pentru urmărirea scopurilor sale ilegale și extremiste.

Jeffrey Sachs