• Tweet

Stânga își ignoră probleme din propria ogradă, iar acest lucru s-a întors împotriva ei în istoria recentă. De acum nu mai există vreo soluție bună. Ne aflăm în tărâmul celui mai mic rău. Dacă democrații americani ar decide să meargă la prezidențiale cu alt candidat decât Joe Biden, gândiți-vă care ar fi mesajul implicit transmis electoratului.

„Am făcut tot posibilul să strecurăm pe lângă voi un candidat inadmisibil, dar ne-a dat de gol o dezbatere în direct televizată. Poftim un înlocuitor." Această capitulare în al 11-lea ceas în fața unor realități care erau evidente de mai mulți ani ar lăsa dubla impresie de incompetență și șarlatani, scrie The Financial Times, conform Rador Radio România.

Dar dacă Biden ar candida în continuare, ar fi și mai rău. Deficiențele lui în materie de limbaj și gesturi, deja izbitoare la ochi, e mult mai probabil să se agraveze decât să dispară. Vreo 72% din alegătorii înregistrați consideră că nu are capacitatea cognitivă necesară pentru a fi președinte.

Democrații au avut la dispoziție mai bine de trei ani pentru a se pregăti pentru această eventualitate. În a doua zi după ce Biden a fost ales ar fi trebuit să înceapă procesul de căutare a unui succesor pentru 2024 (și el însuși ar fi trebuit să insiste în această privință). În schimb, iată-ne aici. Partidul merită o înfrângere electorală drept pedeapsă pentru iresponsabilitate și delăsare sau, cel puțin, ar merita-o dacă alternativa din acest noiembrie n-ar fi fost Donald Trump. Problema e că alegătorii indeciși s-ar putea să nu fie dispuși să se mai deranjeze cu a doua jumătate a frazei precedente.

Dacă ratarea succesiunii lui Biden ar fi fost o greșeală izolată, am fi putut s-o regretăm și atât, fără a trage concluzii mai generale. Însă ea e parte integrală a unui tipar comportamental al stângii anglo-americane. Dacă în 2016 democrații ar fi ales un candidat mai bun decât Hillary Clinton, acel scrutin pe muchie s-ar fi înclinat în favoarea lor. Trump s-ar fi ocupat acum cu filmarea seriei 23 a emisiunii The Apprentice.

Cât despre Partidul Laburist din Regatul Unit, există trei scenarii contra-factuale care ar fi redus șansele de Brexit: expulzarea lui Gordon Brown de la șefia partidului în 2010, fiindcă astfel s-ar fi putut evita un guvern conservator; alegerea fratelui corect din familia Miliband, care le-ar fi putut sufla conservatorilor majoritatea absolută din 2015 care a dus la referendum; respectiv respingerea lui Jeremy Corbyn în favoarea unui eurofil asumat (și competent).

Nu mă apuc aici să pun istoria la cale după consumarea faptelor. Ideea e că în fiecare dintre aceste cazuri era limpede chiar în momentul respectiv ce trebuia făcut. Și de fiecare dată stânga a găsit o cale de a nu face lucrul corect. Iar de la un punct încolo toate acestea încetează să mai arate ca un șir de accidente ghinioniste și încep să aducă mai degrabă cu un defect fundamental de caracter. E un defect greu de denumit, dar în esență e vorba de dorința de a evita conflictul cu oameni care au aceeași mentalitate.

Or testul seriozității în politică e apetitul pentru confruntare în interiorul propriei tabere. În această privință, progresiștii sunt mult prea absenți, mult prea des. Faptul că nu articulează ceea ce e evident în privința lui Biden nu e decât unul dintre exemple.

Un altul este permanenta eschivare de la subiectul mișcării woke. S-au încercat tot soiul de explicații: curentul woke nu ține decât de bunele maniere și atât; e o problemă inventată de dreapta; cultura cenzurii oricum eșuează frecvent, deci e o falsă problemă; „retrageți-i finanțarea poliției" înseamnă de fapt „hai să ne gândim temeinic la o reformă constructivă a poliției". E perfect legitim să susții extrema stângă culturală fără a încerca să modifici ceva la ea. Și tot perfect legitim e să o contești în calitatea ei de amenințare iliberală. Însă să întorci privirea - sau să redenumești mișcarea drept ceva ce limpede nu e - este o lașitate, dar rămâne în continuare tactica mult prea multor progresiști. Trăgând linie, rezultatul final e că oamenii au ajuns să umble ca pe un teren minat prin preajma propriilor copii.

Conștient că nu era vreun geniu, George Orwell a spus cândva că o calitate a lui era „puterea de a se confrunta cu realități neplăcute". Niște talente mai pricopsite de la stânga nu au fost în stare să sesizeze, sau au optat să nu observe, caracterul malefic al proiectului sovietic. Ei bine, acel negaționism, acea groază de a nu avea „inamici [mai] la stânga", supraviețuiește chiar și astăzi, iar istoria recentă a Marii Britanii și Americii s-a răsculat împotriva lui.

Chiar și acum, după acel fiasco de dezbatere, democrații își îmbrobodesc dubiile despre Biden în formulări ambigue. Ar trebui puse întrebări minuțioase cu privire la el, am citit pe undeva. E dreptul potențialilor candidați alternativi să tatoneze donatorii, sau cel puțin așa se pare. Diateza pasivă e exersată până la epuizare. La fel ca întotdeauna, prioritatea o reprezintă un soi de etichetă ultra-politicoasă. Pe de o parte îl avem pe Trump: un pericol existențial la adresa democrației împotriva căruia ar trebui să fie folosite toate mijloacele legitime pentru a-l opri. De cealaltă parte: haideți să nu fim bădărani între noi.

La scurt timp după dezbatere Biden a avut o prestație satisfăcătoare la un miting electoral. Unii democrați i-au umflat această performanță de parcă ar fi fost un fragment pierdut din Discursul de la Gettysburg [text fundamental pentru istoria și instituțiile SUA, de Abraham Lincoln - n.trad.]. Dar aici e capătul de drum pentru negaționismul stângii: spectacolul derizoriu al lui Biden - un bărbat demn, care și-a servit țara și planeta înfrângându-l pe Trump - fiind lăudat pentru că reușește să ajungă la finalul propoziției. Spectacol care în felul lui e chiar mai sfâșietor decât a fost vreodată acea dezbatere ratată.