• Tweet

În momentul în care România ajunge să primească de la Bruxelles mesajul că sistemul sanitar-veterinar românesc nu mai este suficient de credibil, discuția nu mai poate fi purtată doar despre fermieri, despre vaccinare, despre focare sau despre necesitatea respectării regulilor, pentru că în spatele tuturor acestor probleme există o instituție a statului care are, prin lege și prin responsabilitate instituțională, misiunea de a coordona, controla și supraveghea întregul sistem sanitar-veterinar, iar această instituție este ANSVSA.

Tánczos Barna invitat in cadrul unei emisiuni a vorbit despre necesitatea ca România să-și recâștige credibilitatea în fața Comisiei Europene și despre mesajele extrem de serioase primite de la oficialii europeni în ceea ce privește funcționarea sistemului românesc, însă declarațiile sale ridică în mod firesc o problemă care trebuie discutată public și fără ocolișuri, pentru că atunci când ni se spune că România trebuie să demonstreze că știe câte animale are, unde se află acestea, cum sunt identificate și cum sunt urmărite în cazul apariției unei boli, este legitim să ne întrebăm cine avea responsabilitatea de a construi și de a menține un asemenea sistem funcțional.

Nu putem vorbi la nesfârșit despre lipsa de credibilitate a României fără să vorbim despre cauzele care au produs această lipsă de credibilitate și, mai ales, fără să discutăm despre responsabilitatea managerială a instituției care coordonează sistemul sanitar-veterinar, pentru că un sistem nu devine necredibil dintr-o dată și nici nu își pierde reputația exclusiv din cauza unui fermier care încalcă legea, ci prin acumularea, în timp, a unor deficiențe de control, de identificare, de trasabilitate, de supraveghere și de aplicare a măsurilor sanitare-veterinare.

Este adevărat că fermierii trebuie să respecte legea, să-și identifice animalele, să respecte restricțiile de circulație și să anunțe suspiciunile de boală, iar cei care transportă ilegal animale sau încearcă să eludeze măsurile sanitar-veterinare trebuie sancționați ferm, însă responsabilitatea nu poate fi transferată către fermier atunci când sistemul instituțional care trebuia să verifice aceste lucruri nu a reușit să prevină apariția sau extinderea unor asemenea practici.

Un crescător de ovine responsabil care muncește o viață pentru a-și construi efectivul, care își identifică animalele, respectă regulile și plătește pentru serviciile sanitar-veterinare nu poate fi considerat responsabil pentru faptul că, în România, există diferențe între evidențele oficiale și realitatea din teren sau pentru faptul că există transporturi ilegale care reușesc să treacă de filtrele de control ale statului, iar atunci când Bruxelles-ul pune sub semnul întrebării credibilitatea sistemului românesc este nevoie ca autoritățile să explice nu doar ce trebuie să facă fermierul de mâine, ci și ce a funcționat greșit până astăzi.

Problema devine cu atât mai serioasă cu cât chiar discuția despre vaccinare regională, despre posibilitatea vaccinării în zona Constanța-Tulcea și despre reluarea exporturilor către Orientul Mijlociu este condiționată de existența unor garanții solide privind controlul epidemiologic și trasabilitatea animalelor, pentru că vaccinul poate reduce riscul bolii, dar nu poate înlocui un sistem de identificare și monitorizare capabil să spună cu exactitate unde se află animalele, de unde provin și în ce exploatații au intrat sau au ieșit.

România riscă să intre într-un cerc vicios dacă încearcă să rezolve fiecare focar separat, fără să repare mecanismul care permite apariția și răspândirea acestor vulnerabilități, deoarece astăzi putem vorbi despre pesta micilor rumegătoare și variola ovină și caprină, mâine putem avea o altă boală, iar dacă sistemul de identificare, trasabilitate și control nu este funcțional, vom ajunge din nou să reacționăm după producerea problemei, să impunem restricții, să pierdem piețe și apoi să mergem la Bruxelles pentru a explica de ce trebuie să ni se acorde din nou încredere.

Aici se află, de fapt, problema de fond a actualei crize, pentru că România nu are nevoie doar de un plan de vaccinare, ci de un plan de reconstrucție a credibilității sistemului sanitar-veterinar, iar acest plan trebuie să înceapă cu o evaluare serioasă a modului în care ANSVSA și structurile sale teritoriale și-au îndeplinit atribuțiile, cu identificarea deficiențelor, cu stabilirea responsabilităților și cu asumarea unor măsuri concrete care să demonstreze că statul român a înțeles gravitatea situației.

Nu putem cere Comisiei Europene să creadă în România doar pentru că trimitem la Bruxelles documente bine redactate și planuri ambițioase, în timp ce pe teren continuă să existe animale neidentificate, transporturi ilegale, probleme de trasabilitate și situații în care realitatea din ferme nu coincide cu ceea ce apare în evidențele administrative, pentru că încrederea instituțională nu se construiește prin declarații, ci prin capacitatea de a demonstra că ceea ce este scris într-un registru corespunde realității din teren.

În acest context, managementul ANSVSA trebuie să intre în mod firesc în analiza publică a crizei, nu pentru ca instituția să fie transformată într-un țap ispășitor, ci pentru că orice instituție publică trebuie să răspundă pentru rezultatele pe care le produce, iar dacă după ani de funcționare sistemul ajunge să fie considerat necredibil de unul dintre cei mai importanți parteneri instituționali ai României, atunci este normal să existe o evaluare a modului în care conducerea instituției și-a exercitat responsabilitățile.

Nu este suficient să spunem că România trebuie să-și facă temele de acum înainte, pentru că este obligatoriu să aflăm și de ce aceste teme nu au fost făcute suficient de bine până acum, iar această analiză trebuie să fie una serioasă, tehnică și transparentă, astfel încât fermierii să nu fie puși în situația de a suporta consecințele unor deficiențe pe care nu le-au creat și asupra cărora nu au avut puterea de decizie.

În fond, România nu poate cere fermierului să fie credibil dacă instituția statului care îi controlează activitatea nu este ea însăși percepută ca fiind credibilă, iar recâștigarea încrederii Bruxelles-ului trebuie să înceapă tocmai de la consolidarea instituțiilor care au responsabilitatea directă asupra sănătății animalelor și siguranței lanțului alimentar.

Dacă există probleme de identificare, ele trebuie rezolvate, dacă există probleme de trasabilitate, trebuie eliminate, dacă există transporturi ilegale, controalele trebuie să fie suficient de eficiente pentru ca acestea să nu mai reprezinte o vulnerabilitate majoră, iar dacă există deficiențe de management care au contribuit la situația actuală, atunci acestea trebuie recunoscute și corectate, pentru că altfel vom continua să tratăm efectele fără să tratăm cauza.

Fermierii au nevoie de un sistem în care să aibă încredere, Bruxelles-ul are nevoie de un partener instituțional în care să poată avea încredere, iar România are nevoie de o autoritate sanitar-veterinară capabilă să prevină și să gestioneze crizele înainte ca acestea să devină probleme economice și comerciale de amploare.

De aceea, discuția despre credibilitate trebuie dusă până la capăt și nu trebuie oprită în momentul în care responsabilitatea ajunge la poarta fermei, pentru că dacă România și-a pierdut credibilitatea în fața Bruxelles-ului, trebuie să avem curajul să analizăm toate verigile care au contribuit la această situație, inclusiv managementul instituției care coordonează sistemul sanitar-veterinar.

România nu mai are nevoie de jumătăți de măsură, de explicații fragmentare sau de responsabilități pasate de la o instituție la alta, ci de un sistem sanitar-veterinar funcțional, transparent și credibil, în care fiecare actor să răspundă pentru ceea ce face, dar și pentru ceea ce nu face atunci când legea îi impune să acționeze.

Pentru că, în cele din urmă, credibilitatea României la Bruxelles nu se recâștigă prin declarații, ci prin rezultate, iar rezultatele încep întotdeauna cu responsabilitatea celor care conduc sistemul.

Simona Man
Agroexpert-TV