• Tweet

Câinii antrenaţi să ucidă au fost folosiţi în război din cele mai vechi timpuri. Unul dintre aceştia a devenit însă o adevărată legendă, o bestie care putea ucide zeci de inamici în mai puţin de o oră şi care era mai de temut decât soldaţii înarmaţi până-n dinţi.

Oamenii au folosit numeroase animale în război - de la porci incendiari şi până la temuţii elefanţi de luptă. Una dintre cele mai eficiente creaturi aruncate în luptă alături de soldaţi a fost însă câinele de război. Inteligent, rapid, agil şi totodată puternic şi feroce. Câinii de război au fost folosiţi, aşa cum presupun specialiştii, încă de acum 3000 de ani. Egiptenii, grecii, romanii, perşii, asirienii şi celţii foloseau câinii încă din Antichitate, fie pentru a găsi urmele inamicului, pentru paza taberelor şi unele rase pentru a rupe efectiv gâtlejurile inamicilor.

Ba chiar erau folosiţi şi pe post de călăi. Cea mai veche sursă scrisă privind folosirea câinilor în război datează din anul 600 îHR. Regele Lydiei, un regat de pe teritoriul Turciei de astăzi, a asmuţit câinii de luptă asupra invadatorilor cimerieni. Dulăii au făcut ravagii în rândurile trupelor uşoare, în special. De atunci şi-au dovedit în repetate rânduri eficacitatea pe câmpul de luptă, dar şi în arenele romane. Cel mai faimos era molosul, un câine uriaş care era antrenat special pentru război, astăzi o rasă dispărută. Apoi mastiff-ul era preferat de celţi, germanici, dar şi asiatici pentru a semăna teroare în rândul inamicilor.

A existat însă un câine de război, la începutul secolului al XVI lea care a devenit legendar pentru ferocitatea, dar şi eficienţa sa în luptă. Era atât de faimos şi de puternic încât soldaţii îşi împărţeau prada cu el, şi printre altele primea o soldă echivalentă cu cea a unui arbaletier. Doar simpla sa prezenţă semăna teroare în rândurile inamicilor. Acest câine era numit Becerrillo, adică în traducere aproximativă din limba spaniolă "Taurul cel mic". Era un câine de talie mijlocie, extrem de puternic, cu păr scurt, de culoare roşiatică şi ochi negri.

Becerrillo era unul dintre câinii aduşi în Lumea Nouă de cuceritorii şi exploratorii spanioli de la finele secolului al XV-lea şi începutul secolului următor. De fapt, povestea câinilor de război în Americi a început chiar cu venirea lui Cristofor Columb. Acesta i-a folosit prima dată pe insula Hispaniola, în 1493, atunci când i-a asmuţit asupra localnicilor. A fost însă doar un preambul. În anul 1495, exploratorii şi conquistadorii şi-au dat seama de valoarea câinilor de luptă în războaiele cu băştinaşii.

Mai precis, pe 27 martie 1495, Columb şi fratele său Bartolomeu au ordonat atacarea triburilor arawak, de pe insula Hispaniola fiindcă nu doreau să coopereze şi se opuneau ocupaţiei spaniole. Trupele europenilor erau conduse de un conquistador, Alonso de Ojeda. Acesta cunoştea valoarea câinilor de luptă şi în timpul confruntării cu băştinaşii a asmuţit câinii de luptă asupra lor. Erau 20 de câini din rasa mastiff, antrenaţi să ucidă.

"Câinii au sărit la beregata inamicilor şi i-au sfâşiat şi rupt în bucăţi. Mergând rapid de la o victimă la alta, câinii au făcut prăpăd în rândurile indienilor", scrie Stanley Coren în "The Pawprints of History: Dogs in the Course of Human Events". Din acel moment, observând eficienţa câinilor de luptă împotriva nativilor, toţi conquistadorii au folosit câinii de luptă. Printre aceştia s-a numărat şi Becerrillo, câinele roşcat. Se presupune că a fost crescut în canisa lui Juan Ponce de Leon, unul dintre liderii militari ai conquistadorilor spanioli din insula Hispaniola.

Ferocitatea şi totodată inteligenţa acestui câine i-au atras atenţia lui Juan Ponce de Leon. I-a oferit un antrenament special transformându-l într-o armă letală care strecura teroare în rândul nativilor. Becerrillo a fost antrenat să distingă între spanioli şi băştinaşi; ba mai mult decât atât, să facă diferenţa între băştinaşii aliaţi şi cei inamici. Pe cei din urmă îi ataca cu o ferocitate rară, ţintind direct zonele vitale. Becerrillo era un câine care putea fi folosit pentru a lua urma, pentru a păzi tabăra, dar şi pentru a ucide inamicii. Se spune că băştinaşii se temeau mai mult de Becerrillo decât de soldaţi.

"Îşi ataca inamicii cu o furie dezlănţuită şi totodată îşi apăra prietenii cu mare curaj (...) Băştinaşilor le era mai teamă de zece soldaţi spanioli însoţiţi de Becerrillo decât de o sută de spanioli fără acest câine", mărturisea Bartolomeo de los Casas, un istoric spaniol contemporan cu Juan Ponce de Leon. Becerrillo şi-a câştigat faima mai ales în campaniile lui Ponce de Leon în Puerto Rico. În anul 1508, conquistadorul spaniol a început efectiv cucerirea insulei şi subjugarea populaţiei native, din neamurile taino. Becerrillo a fost folosit în Puerto Rico pentru urmărirea inamicilor şi uciderea lor, dar şi în cele mai dure bătălii.

Propriu-zis, populaţiile taino (indigenii din Caraibe) erau terorizate de acest câine feroce care părea invincibil. De altfel, Juan Ponce de Leon considera că acesta valorează cât 50 de soldaţi. Becerrillo a devenit însă o legendă când a ajuns în proprietatea lui Guilarte de Salazar, un conquistador spaniol care opera în Puerto Rico, dar şi în alte insule din Caraibe împreună cu Sancho de Aragon. Propriu-zis, Becerrillo a fost lăsat în grija lui Salazar, de fostul său proprietar, plecat să cucerească o insulă din America Centrală, despre care se spunea că este plină de bogăţii.

Salazar nu a ezistat să-l folosească pe Becerrillo în luptă. Faima câinelui a devenit uriaşă după o întâmplare din 1512. Un grup mare de nativi a încercat să suprindă armata lui Salazar în timpul nopţii. Becerrillo i-a simţit de la depărtare şi a trezit toată tabăra. Salazar a intrat în luptă alături de câine. În numai jumătate de oră, spun sursele vremii, Becerrillo a ucis nu mai puţin de 33 de nativi, iar pe alţii i-a schilodit. Din acel moment, Becerrillo a primit efectiv un loc în armata de cucerire a spaniolilor. Intra în luptă apărat în zona pieptului şi a spatelui de o platoşă uşoară din piele, cu o zgardă fioroasă cu ţepi.

În jurul lui Becerrillo au apărut numeroase poveşti şi legende. Printre altele se spune că într-o zi, plictisindu-se, Salazar l-a asmuţit pe câine asupra unei bătrâne native care servea în aşezarea conquistadorilor. Femeia ducea un mesaj altui conquistador când a fost atacată de câinele trimis să ucidă. Bătrâna i-ar fi vorbit animalului, numindu-l "Stăpâne câine" şi adresându-i-se cu blândeţe, în genunchi. Câinele ar fi adulmecat-o şi mai apoi s-ar fi întors la stăpânul său, fără să facă rău femeii.

Becerrillo a murit aşa cum a trăit, în război. În anul 1514, băştinaşii din insula Vieques, atacată de conquistadori, l-au capturat pe Sancho de Aragon. Becerrillo le-a luat urma imedat. Indigenii se deplasau însă rapid, pe râu, cu ajutorul canoelor. Câinele nu mai era în elementul său, iar băştinaşii l-au luat efectiv la ţintă cu săgeţile. A fost doborât în scurt timp. Deşi soldaţii au încercat să-l vindece, câinele a murit.

Istoricii vremii spun că Becerrillo a fost plâns ca un erou, de camarazii săi şi înmormântat într-un loc secret. Nu se ştie cu exactitate din ce rasă provenea Becerrillo, dar se bănuieşte că era fie un mastiff, câine de talie mare, renumit pentru calităţile sale în luptă, fie un Alano Espanol, un câine care se spune că ar fi descendent îndepărtat al celebrului molos antic. Urmaşul lui Becerrillo a fost tot un câine de luptă, numit Leoncillo. Şi acesta şi-a câştigat faima de ucigaş cu sânge rece, în luptele din Panama.