• Tweet

Românii au fost cunoscuți în istoria medievală drept „vlahi" sau „valahi". Mulți s-au întrebat dacă sunt unul și același popor. În plus existau ipoteze care indică faptul că etnonimul „român" este o invenție târzie, de secolul XIX. Cronicile medievale vin însă cu lămuriri.

Românii sunt un popor care, conform majorității specialiștilor, s-a format pe ambele maluri ale Dunării, cel mai probabil în secolele VII-VIII d HR, fiind un mix etnic, cu diferențe regionale, uniformizate ulterior în epoca medievală și cel mai mult începând cu secolele XVIII-XIX. Aparent, până în secolul al XIX lea, românii erau cunoscuți drept valahi, așa cum sunt denumiți în multe cronici sau jurnale de călătorie. Ce însemna valah și totodată ce înseamna român? Erau unul și același popor? Ce limbă vorbeau, de fapt, românii în evul mediu.

Numele de România și cel de român apare pentru prima dată, în mod explicit în străinătate, în anul 1816, atunci când Dimitrie Phillippide publica la Leipzig, "Istoria României" și „Geografia României". Având în vedere aceste aspecte, a apărut ipoteza că de fapt etnonimul român este o invenție târzie, de acum aproximativ 200 de ani, în creuzetul Școlii Ardelene, din motive politice și ideologice, ușor de înțeles în contextul epocii. Totodată au apărut binecunoscutele teorii, mai ales ale istoriografiei maghiare care plasa fomarea poporului român la sud de Dunăre, cu o migrație, târzie, către secolul XII în spațiul transilvan, de exemplu.

Aceste ipoteze sunt contrazice atât de istoriografia românească, dar și de cronicarii medievali. Vlahi, le spuneau românilor, din toate provinciile istorice, de obicei străinii. Vlah înseamna de fapt „italian" sau „roman". Cronicarul ungur Verancsics, din secolul al XVI lea, dar și alți călători străini în Principate au observat că limba vorbită de români seamănă cu cea a italienilor.

„Căci la toate popoarele care se folosesc de limba slavă, ca la dalmaţi, croaţi, sloveni, bosniaci, rasciani, bulgari, stirieni, carinthieni, ruteni şi chiar şi la poloni şi boemi, italienii din Dalmaţia sunt numiţi vlahi sau vlasi, şi despre ei se crede că sunt cu mult cei mai vechi, şi decât romanii şi decât ungurii.[...] deci după ce au fost alungaţi italienii din Panonia şi aşa cum mărturisesc aceste cronici, după ce li s-a îngăduit din partea hunilor să treacă nestingheriţi Marea Adriatică mergând în Apulia, iar valahii, care erau păstorii lor rămânând acolo din propriul lor imbold, când ungurii au urmat în stăpânire ei au adoptat de la iliri numele de vlazi sau vlahi cu care îi găsiseră pe aceştia numiţi şi i-au numit vlazi", preciza Verancsics. Un alt cronicar medieval, italian de această dată, povestea o legendă privind originea românilor, arătând pe baza limbii care o vorbeau că de fapt sunt urmași ai romanilor și ai geților.

„Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe înfrângeri şi Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, aşa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, iar în loc de «flacci» locuitorii au fost numiţi «valahi»", preciza cronicarul italian în lucrarea sa "Cosmografia". Specialiștii români spun că valahi le spuneau doar străinii, românilor.

„S-a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu „celălalt", cu vecinul ), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine). Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul. Nu există niciun izvor care să arate că românii şi-ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într-un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism", scria specialistul Ioan Aurel Pop în "Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia"

În realitate, spun cronicarii, românii și-au spus „râmleni" sau „rumâni", niciodată „vlahi". Acest lucru îl afirmă, în primul rând, același cronicar ungur, Verancsics. „Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român", preciza cronicarul. Același lucru îl subliniază și Miron Costin, în secolul al XVII lea. Acesta subliniază faptul că moldovenii, încă din timpul lui Ștefan cel Mare, și chiar mai devreme, ar fi vorbit "râmlește", nu moldovenește, sau altfel. La fel și cei din Țara Românească sau Ardeal.

„Acest nume vine de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit românii, până la pustiirea lor de pe aceste locuri deschise şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, iar aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. [...] Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, adică rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?", ci „ştii rumâneşte?", adică râmleneşte", arăta Miron Costin.

Francezul Pierre Lescalopier, preciza în secolul al XVI lea, că valahii din Moldova, Țara Românească și Transilvania, își spun "rumâni" iar limba lor este "râmlească", adică românească. „Se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte, adică romană", spunea francezul. Chiar și mai devreme, în secolul al XIII lea, Ioniță Caloianul, țarul bulgarilor și vlahilor, îi scria Papei Inocențiu al III lea, că vlahii sunt urmași ai romanilor. În secolul al XVI lea, în vremea în care Pierre Lescalopier, făcea propriile considerații, italianul Francesco della Valle, povestea că a auzit de la niște călugări ortodocși, de la Mănăstirea Dealu, că valahii, se consideră "rumâni„, adică urmași ai coloniștilor romani lăsați de Traian, în Dacia.