La moartea lui Alex Ștefănescu (1947-2024)

Postat la: 28.02.2024 |

Vestea plecării fizice dintre noi a lui Alex Ștefănescu mă întristează. Iar asta cu toate că, mai ales în ultimii trei-patru ani, viața lui era un continuu calvar pe care soția, cu devotamentul de care doar femeile pot fi în stare, îl alina atât și cum putea. Este pentru amândoi o dezlegare.

Ce putem zice despre asemenea oameni precum jovialul, profundul și fundamental generosul Alex Ștefănescu? În primul rând, că unii asemenea lui nu se vor mai naște. Firește: copil al României postbelice și în plin, brutal proces de comunizare, Alex avea să fie urmărit ca de un stigmat de originea lui bucovineană "nesănătoasă", ceea ce îl va determina să trăiască exclusiv prin și din scris în redacții literare care, slavă Domnului!, au existat pe acea vreme. În rest, nu a putut face nicio carieră academică așa cum ar fi meritat cu prisosință. Nu a fost singurul, dovadă că orice dictatură are victime de preț, destine deturnate, dacă nu mutilate și aneantizate. Și prin Alex Ștefănescu, cultura și societatea au avut, după 1989, un mijlocitor între epoci, un domn care a supraviețuit cu surâsul pe buze și pana inspirată tăvălugului tovărășesc.

În al doilea rând, că se împuținează cei care mai știu, pot și doresc să oficieze demn limba și literatura română. Nu mai este nicio noutate, un secret sau o surpriză: indicatorul fidel al derivei noastre identitare este tocmai folosirea românei din ce în ce mai defectuos, mai agramat și mai încâlcit. De la înșiși oameni de zisă cultură la dascăli, de la politicieni la jurnaliști - neglijența și ignoranță față de frumusețea și rigoarea limbii materne te înspăimântă. Or, un om sau o societate care se exprimă anapoda, nu altfel o va face în gândire, iar faptele se vor vedea. Banală, constatarea raportului cauzal dintre gândire, exprimare și acțiune guvernează decisiv. Nu este de mirare că majoritatea dau instinctiv vina, când ceva nu iese bine, pe "problemele de comunicare". De la Alex Ștefănescu mulți au putut învăța să se exprime românește. Evident, prea puțini în total pentru a împiedica dezastrul.

În fine, odată cu plecarea dintre noi, Alex Ștefănescu lasă un gol greu de umplut imediat a unui critic literar cum nu prea întâlnești la noi sau aiurea. În lumea plină de orgolii, ambiții și țăcăneli a literaților sau a celor care se consideră astfel, a exersa constant omenia, bunăvoința, scoțând cu forța și ceva bun dintr-un text prost, ei bine, asta nu este la îndemâna oricui. Alex avea această harismă a starețului literar care știa să domolească patimi, să dea curaj, să echilibreze. Repet: un caz rar, dar cu atât mai pilduitor pentru ceea ce ar trebui să învețe spiritul nostru critic aflat la rându-i în ape deloc limpezi.

O dorință sau sugestie: ar fi un mare serviciu făcut culturii române dacă publicistica lui Alex Ștefănescu ar fi reunită într-o ediție de autor, pe mai multe volume, la îndemână, cu aparatul editorial ajutător de rigoare. O notă personală: când ne-am despărțit ultima dată, la finalul lui 2023, ne-am promis să ne revedem când înfloresc pomii din splendida lui livadă. O să ne ținem de promisiune: eu aici (încă), el acolo (deja). Dumnezeu să îl odihnească!

Radu Preda