De la România anațională la Europa americană (II)

• Tweet

2. Ce se întâmplă, însă, în restul Europei? Aflăm opiniile domului Robert Kaplan inclusiv dintr-o conversație a sa cu Joel Weickgenant, pe marginea cărții despre România și mai departe, conversație publicată în RealClear World sub titlul foarte sugestiv „Europa de Est acum".

Sub presiunea Rusiei, crede domnul Kaplan, Europa revine la realismul geopolitic. Aici nu putem fi decât de acord cu dânsul. Europa trebuie să înțeleagă că nu va putea concura cu Rusia pe terenul valorilor înainte de a câștiga jocul geostrategic. "Apropierea Ucrainei de Europa (probabil de UE, căci totuși Europa este mai mare - nn) și anexarea subsecventă a Crimeii de către Rusia au marcat revenirea preocupărilor geo-politice în cancelariile capitalelor vest-europene. Această îngrijorare este existențială la București."

Robert Kaplan observă, însă, pe bună dreptate, că amenințarea este cu mult mai reală în ceea ce privește Moldova. Dacă „ocuparea" Ucrainei de către ruși are costuri foarte mari, Moldova ar putea fi bulversată cu ușurință. O vedem astăzi la televizor. De aceea, se estimează (presupunând că la București și la Chișinău mai gândește cineva cu capul propriu) că unirea Moldovei cu România este resimțită ca un avantaj geo-strategic considerabil pe ambele maluri ale Prutului. (Probabil, bănuim, din ce în ce mai mult și pe malurile Potomacului.)

Aceasta ține de teoria pe care Kaplan o numește „breșa pontică". Este vorba despre teritoriile limitrofe ale Mării Negre, aflate sub un control statal slab definit, care oferă drum deschis invaziilor dinspre sau înspre regiunea Balcanilor ori dinspre sau înspre Marea Mediterană. Moldova ocupă acest teritoriu; ea este situată pe acest drum în timp ce Transnistria, practic un hinterland rus, se învecinează cu portul strategic ucrainean Odessa. Fiecare - Moldova, Transnistria și Ucraina - constituie arcuri ale unor cercuri concentrice care conturează geopolitica est-europeană. „Moldova este cheia securității Ucrainei; Ucraina este cheia securității Rusiei." - spune Robert Kaplan.

Dacă așa stau lucrurile - și personal cred că așa stau - logic este ca orice acord geo-strategic între Occident și Rusia (între Washington și Moscova) să traseze o linie de demarcație pe circumferința respectivelor cercuri spre a crea un hinterland euro-atlantic (american) în pandant cu cel euro-asiatic (rus). Un asemenea partaj al „cercurilor strategice" ar presupune nu doar păstrarea României în spațiul occidental (o hotărâre pe care Occidentul nu a luat-o ferm nici până astăzi) ci și asigurarea frontierei estice a acestui spațiu prin integrarea euro-atlantică a Moldovei. Cu precizările esențiale că nu ar putea fi vorba decât de „Moldova ștefaniană" (adică fără Transnistria) iar nu de „Moldova staliniană", și că procesul este realizabil doar prin plasarea în context românesc.

Altminteri Europa va trăi pentru un timp indefinit coșmarul haosului moldav, îngemănat cu haosul ucrainean. Ambele contagioase la nivel regional și apte a uni regiunea Balcanilor și Europei orientale, transformându-le într-o uriașă catapultă a migrației, sărăciei și alterității îndreptată spre inima Europei occidentale. De aceea, desigur, Robert Kaplan, în articolul dedicat „Noii hărți medievale a Europei", proferțind revenirea acesteia la vechile decupaje din perioada anarhiei feudale și a războaielor religioase, reia ideea lui George Friedman (aparent coincidentă cu doctrina de politică externă a României din anul 1997) a realizării urgente a unui „intermarium" de la Baltica la Marea Neagră.

Diferența între acest intermarium american și cel românesc din 1997 („diplomația românească trilaterală", după cum a numit-o atunci Secretarul de Stat al SUA, Madeleine Albright) este aceea că pentru Occidentul atlanticist o asemenea construcție ar avea caracterul unui Zid al Atlanticului întors cu fața spre est, din spatele căruia, la nevoie, americanii ar urma să se bată cu rușii până la ultimul român, ucrainean, polonez sau baltic, în timp ce pentru români el reprezenta o structură de rezistență subregională a sistemului de securitate global (sau cel puțin al „Marii Europe" întinse de la Vancouver la Vladivostok), care le-ar fi conferit autonomie națiunilor central și est-europene atât în relațiile cu estul cât și cu vestul, și le-ar fi permis să furnizeze și unora și altora un surplus de securitate de care cu toții au nevoie. Această diferență fundamentală transpare din analiza domnului Kaplan (ca și din cele ale domnului Friedman). Ea trebuie depășită dacă se dorește ca o pace stabilă și justă să se reinstaureze în Europa.

Lucrul este, însă, dificil (dincolo de faptul că oricărei idei privind consolidarea unui bloc autonom în Mitteleuropa, i se opune Germania) atât timp cât în gândirea americană persistă, întreținută de autoamăgire (în engleză „wishful thinking"), confuzia cu privire la aspirațiile națiunilor mici și mijlocii din Europa Centrală și Orientală.

Adrian Severin

(Va urma)