• Tweet

Participanţi la protestul de miercuri seară din Piaţa Universităţii au împărțit în mulţime "Ziarul Colectiv" - coli A 4, pe care au fost tipărite patru texte "adunate de la oameni care fac pe Facebook ceea ce presa a uitat să facă sau nu vrea să facă".

"Adunăm texte de la oameni care fac pe Facebook ceea ce presa a uitat să facă. Sau nu vrea să facă. Noua presă suntem noi", scria sub titlul "Ziarul Colectiv". Primul text este scris în 16 noiembrie 2014 de Adrian Rugină, toboşar al trupei "Bucium", care şi-a pierdut viaţa în incendiul de vineri seară din Clubul Colectiv. Adrian Rugină este una dintre victimele decorate de președinte. Pe verso sunt alte trei texte, scrise de Alex Tocilescu, Şerban Alexandrescu şi Radu Burnete. Adrian Rugină a postat pe contul său de Facebook în ziua turului doi al alegerilor prezidenţiale - 16 noiembrie 2014 - un text despre implicarea tinerilor în politică. Integral mesajul său scris în urmă cu aproape un an:

"Am fost mereu de părere că orice exerciţiu democratic începe cu ştampila de vot şi se termină cu bâta în mâna. Mai pe româneşte, te duci şi votezi, chiar dacă, după 25 de ani, eşti scârbit mereu de a vota fără încredere, doar răul cel mai mic. Apoi stai şi speri că răul cel mai mic nu e aşa de rău. Şi apoi, dacă vezi că ai greşit, ieşi în stradă, protestezi, strigi, te lupţi, până ceva se schimbă cu adevărat. Şi apoi o iei de la capăt. Revoluţiile nu se întâmplă pe Facebook, rezultatele nu se obţin la o bere, schimbarea e dură şi cere sânge şi nu cred că suntem pregătiţi pentru asta.

Ţară asta ar trebui să trăiască minunat doar din agricultură şi turism. Ştiu că mitul cu "Grânarul Europei Interbelice" e, probabil, mai mult conjunctural, dar asta chiar şi aşa, potenţialul e enorm. Cu mici excepţii strategice, industria în România ar fi putut fi doar un hobby dedicat sutelor de minţi luminate care părăsesc anual ţara pentru proiecte de cercetare prin alte ţări, dispuse să investească în inteligenţă. Pentru că, de 25 de ani, toţi cei care ne-au condus, indiferent de nume sau de culoare politică, au investit exclusiv în prostie. În prostire şi în prostime. Pentru că o ţară de oameni inculţi, datori şi bolnavi se conduce uşor, nu-I aşa? Când la parterele de bloc vom avea şi altceva decât shaormerii, farmacii şi sedii de bănci, atunci înseamnă că, poate, suntem pe calea cea bună.

Până atunci, educaţia e ca şi inexistentă, sistemul medical e la pământ şi se mai târăsc doar pentru că, ici colo, mai există un profesor care nu-şi bate joc de meserie sau un doctor pentru care bunul simt şi jurământul lui Hipocrate mai au încă o semnificaţie. Sistemul de asigurări sociale nu e altceva decât o glumă proastă şi mă întreb încă şi probabil o să mă tot întreb dacă peste 25 de ani o să aibă cineva să-mi plătească şi mie o pensie. ŞI răspunsul momentan e că nu. Pentru că grosul de oameni care vin din urmă visează la un BMW la mâna a 6-a, înmatriculat în Bulgaria. Şi apoi stau şi scuipă seminţe sprijiniţi de vechitură fără benzină în rezervor.

În mod normal, într-o ţară normală n-ar trebui să-mi fac griji pentru pensie. O mică afacere, condusă corect, ar trebui să producă suficient, să-mi permită să pun deoparte fie şi un minim care să nu-mi dea depresii cu 25 de ani înainte să am nevoie de el. Ei bine, nu e tocmai aşa. Statul român nu ştie să-şi susţină decât propriul buzunar. În rest, te înghesuie cu zeci de controale, popriri nesimţite, suprataxare, birocraţie, lipsa de interes. În paralel, statul şi-ai lui reprezentanţi, pe care i-am votat şi apoi i-am lăsat să-şi facă de cap sau pe care nu i-am votat pentru că ne era scârbă să mergem la vot, şi-au bătut joc de orice.

Au furat tot ce era de furat, au dat tunuri peste tunuri. Lucrurile au transpirat întotdeauna, dar nimeni n-a luat atitudine. Ştirile au apărut în presă, noi am dat de două ori Share pe Facebook, ultragiaţi nevoie-mare între două cafele, şi povestea a trecut. Nesimţirea a proliferat an de an, pe fondul unei prese controlate, direcţionate, care în cea mai mare parte a ei (încerc cu greu să nu generalizez) n-a făcut decât să distribuie rahat prin toate canalele, în orce formă, totul orientat către intoxicare, prostire, dezinformare.

Ce se va întâmplă cu dosarele existente, cu anchetele mai vechi şi mai noi, cu cei aproximativ 250 de politicieni care urmează a fi anchetaţi în dosarele care urmează să fie deschise, sau dacă asta se va mai întâmpla vreodată depinde de noi. Nu depinde de ei. Dar ştiu că, în primul rând, această caracatiţa monstruoasă, pusă pe furt şi îmbuibare, numită PSD (şi în toate formele de la FSN încoace) trebuie să moară. Trebuie distrusă şi spulberată. Asta nu înseamnă că toţi ceilalţi, cu Băsescu sau Constantinescu, cu Boc sau Antonescu, şi tot neamul lor, sunt mai presus. Istoria n-o să-i consemneze vreodată pe nici unul dintre ei că vreun sfânt, vreun erou sau patriot. Avem doar 25 de ani de minciuni, furt şi proliferare sistematică a bătăii de joc. Nici unul dintre ei nu merită să se spună despre el că "a fost mai bun decât celălalt", că " a făcut", că "a încercat". România trebuie schimbată sistemic. Total, la scară mare.

Toate problemele de mai sus nu se vor rezolva doar cu alegerea unui preşedinte, dat fiind rolul constituţional al acestuia, fie el şi cel mai frumos şi mai înţelept dintre toţi. Dar e un prim pas, care trebuie făcut atent şi urmărit şi mai atent, fie şi doar pentru că taica Putin şi-a mobilizat nişte multe tancuri la o aruncătură de băţ de urnele noastre de vot. Din păcate, mi-e teamă că, în două săptămâni de acum, Facebook-ul va fi din nou plin de poze cu pisici. După cea mai scârboasă campanie electorală din istorie, cu cel mai urat dintre candidaţii pe care i-am avut vreodată, care a reuşit să atragă o ură şi un dezgust fără precedent, oamenii se vor relaxa. Vor avea nevoie să schimbe subiectul, indiferent de cine câştigă. Şi uşor-uşor lucrurile se vor răci, poporul va începe să uite, televiziunile vor difuza de două ori mai multe mega-producţii de doi bani, că să ne "ajute".

Cam atât. Acum mă duc la vot. După care îmi scot bâta din dulap şi o pun frumos lângă uşă. Îmi doresc din tot sufletul ca răul cel mai mic să fie chiar un bine. Sper, ca de fiecare dată, să nu mă înşel. Până acum, m-am înşelat de fiecare dată. Sau ei mi-au înşelat aşteptările. Dacă se întâmplă din nou, povestea aia cu plecatul din ţară nu e, la modul realist, o opţiune. Cel puţin, nu pe scară largă. Mulţi dintre noi vor alege, conştient sau nu, să rămână aici. Dacă tot rămânem aici, n-a fi indicat să ne crească şi nouă nişte coaie? Să ne obişnuim că trebuie luată atitudine? A te obişnui să fii călcat în picioare e uşor. Ba chiar poţi să ai impresia că duci o viaţă bună, amăgindu-te până când mizeria te loveşte iar şi iar şi nu mai poţi s-o ignori. A impune bunul simţ e mult mai greu. Dar trebuie!"