• Tweet

În anul 235 d Hr, tânărul împărat roman Alexandru Sever era ucis cu bestialitate, alături de mama sa, Iulia Mamaea, într-o tabără militară din Germania. Asasinatul a venit în urma revoltei soldaţilor sătui de firea pacifistă şi molatică a împăratului, în faţa duşmanilor care ameninţau provinciile romane. După o campanie dezastruoasă contra perşilor, Alexandru Sever nu a reuşit nici în Germania să-şi ducă soldaţii către victorie contra triburilor care încălcau frecvent limes-ul.

„Alexandru nu arăta niciun fel de destoinicie şi niciun interes pentru război, petrecându-şi timpul numai cu lucruri plăcute, când ar fi trebuit să pornească în urmărirea germanicilor ca să-i pedepsească împotriva obrăzniciei lor", preciza Herodian, în secolul al III lea d Hr. În locul lui Alexandru Sever, soldaţii au ales ca împărat pe unul de-al lor. Un trac gigantic care începuse cariera militară ca simplu soldat, reuşind să ajungă, prin faptele sale de arme, la rangul de comandant. Era un lucru de neimaginat în lumea romană ca un barbar din Tracia să ajungă să conducă cel mai mare imperiu al lumii antice. Se numea Maximinus şi a deschis una dintre cele mai nefaste perioade din istoria Imperiului Roman, scrie "Adevarul".

Maximinus numit şi Thrax după locul său de origine s-a născut în anul 173 dHr undeva în zona Bulgariei de astăzi, pe atunci provincie romană. Există mai multe ipoteze privind originea sa etnică. În Historia Augusta se spune că s-a născut dintr-un tată got şi o mamă din tribul alanilor. Pe de altă parte, Herodian crede că era de origine traco-romană. Tot în "Historia Augusta" există un pasaj care dă de înţeles că ar fi fost din acelaşi neam cu geţii (sau dacii?), dar acest izvor istoric antic nu este de foarte mare încredere. În orice caz, provenea dintr-o familie umilă de fermieri din Tracia, dar avea cetăţeania romană. Ca să scape de munca pământului şi de traiul umil, Maximinus s-a înrolat în anul 190 d Hr într-un unitate auxiliară tracă. Se spune însă că avea o înălţime uriaşă şi o forţă pe măsură. Aceeaşi îndoielnică "Historia Augusta" preciza că avea în jur de 2.6 metri. Aceeaşi sursă ne spune că avea degetul mare atât de gros încât purta brăţările soţiei pe post de inele. Se spune că reuşea să sfărâme cu uşurinţă pietrele, să tragă după el căruţe încărcate şi să scoată dinţii unui cal cu mâinile goale.

Forţa uriaşă şi priceperea în domeniul militar l-au făcut pe Maximinus să avanseze repede. În anul 232, Maximinus avea deja o importantă funcţie de conducere şi l-a însoţit pe împăratul Alexandru Sever în campania sa din Mesopotamia contra perşilor. În anul 234, era însărcinat cu recrutarea soldaţilor, în tabăra de la Mainz, pentru campania împotriva germanilor. Totodată, era comandant şi al Legiunii a IV-a Italica. Maximinus era deosebit de respectat de soldaţi, atât datorită forţei sale fizice, cât şi modului cum relaţiona cu soldaţii.

Maximinus Thrax a fost ales împărat de soldaţii din tabăra de la Mainz, după ce au hotărât să scape de Alexandru Sever, un împărat prea tânăr şi mai ales prea paşnic pentru gusturile armatei romane. În anul 235, soldaţii au aruncat mantia de purpură pe umerii lui Maximinus şi l-au proclamat împărat. Era primul barbar de origine umilă care ajungea stăpânul lumii. Alexandru Sever a fost ucis, iar vestea alegerii lui Maximinus a ajuns la urechile Senatului. Bătrânii senatori romani au ezitat o perioadă să ratifice numirea acestuia, dar, la presiunea armatei, l-au recunoscut drept împărat. Dacă în taberele militare era foarte iubit, la Roma, Maximinus era dispreţuit şi privit ca un barbar brutal şi needucat.

„Căci, iată, Caius Iulius Maximinus, conducătorul militar al provinciei Trebellica, a fost cel dintâi dintre simplii soldaţi, care, lipsit aproape total de educaţie, a pus mâna pe putere graţie votului unanim al legiunilor", scria Aurelius Victor, în „Despre împăraţi". Maximinus nu a ezitat să-i ucidă pe rivali şi mai apoi pe cei care au organizat două comploturi împotriva sa, aproape imediat după înscăunare. Maximinus a rezistat ca împărat al Romei, într-o perioadă foarte tulbure, doar trei ani. În tot acest timp, nu a călcat niciodată în Roma.

A fost singurul împărat care a condus Imperiul din taberele militare ale legionarilor romani. Şi-a concentrat toată energia pe ceea ce ştia mai bine să facă, adică să lupte. A realizat un pod peste Rin şi a dus campanii sângeroase şi victorioase în acelaşi timp împotriva triburilor germanice. A pacificat graniţa Rinului în urma unor adevărate carnagii, iar apoi, din 235 până în 236 d Hr, a avansat de-a lungul Dunării şi a luptat contra triburilor dacice şi sarmatice. Maximinus a adus pacea la graniţe, primind titlurile de Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, dar şi Dacicus Maximus.

În ciuda succeselor militare, Maximinus Thrax nu era bine privit la Roma, pentru că rămăsese un intrus barbar pe tronul Imperiului, iar măcelurile organizate contra germanilor, dacilor sau sarmaţilor au avut mai degrabă darul să-i dezguste pe romanii de vază. În plus, pentru a-şi apăra viaţa şi statutul, Maximinus ucidea fără milă pe oricine-i stătea în cale. „Caracterul său era de la natură barbaric, de altfel el însuşi fiind barbar. A moştenit acea pornire brutală a tribului său şi îşi păstra poziţia, ca împărat, prin fapte de cruzime, temându-se, totodată, de dispreţul Senatului şi al poporului roman", scria Herodian.

În plus, Maximinus a reuşit să secătuiască visteria imperială cu tot felul de campanii militare costisitoare. Deşi în anul 238 d Hr era pace în imperiu, Maximinus lua sume uriaşe pentru a finanţa noi şi noi campanii, iar pentru a face rost de fonduri a apelat la confiscări, deposedări brutale de avere, ba chiar s-a băgat şi în fondurile săracilor şi în cele destinate aprovizionării cu grâu. Tot mai multă lume, mai ales din păturile bogate, a început să comploteze împotriva lui Maximinus. În tot ceea ce făcea avea apucăturile unui barbar, spuneau romanii. Ba chiar, se zice în "Historia Augusta„ că bea 26 de litri de vin pe zi. Decăderea lui Maximinus începuse abrupt. În anul 238 d Hr, un grup de latifundiari romani provinciali din Africa Proconsularis, nemulţumiţi de suprataxarea instituită de Maximinus, s-au revoltat. Gordian, guvernatorul provinciei, împreună cu fiul său, au fost aleşi împăraţi, însă revolta nu a durat prea mult, Maximinus având noroc că guvernatorul Numidiei, provincia vecină, era la cuţite cu Gordienii şi a înăbuşit răscoala. Starea de tensiune a continuat însă, iar revolta din Africa a servit drept pretext senatorilor să propună în locul lui Maximinus pe Pupienus şi Balbinus, doi pretendenţi senatoriali la tronul imperial. Cu această propunere nu a fost însă de acord şi plebea romană. Aceştia îl doreau împărat pe tânărul Gordian, din familia acelui Gordian ucis în Africa în timpul primei revolte împotriva lui Maximinus.

Ca soluţie de compromis, şi Gordian al III-lea a fost numit caesar, coregent alături de cei doi senatori, Pupienus şi Balbinus. Maximinus a intrat pentru prima dată în Italia în fruntea trupelor sale pentru a potoli revolta, dar s-a împotmolit la Aquillea, acolo unde susţinătorii noilor împăraţi s-au apărat cu încăpăţânare. Sătui de războaie şi momiţi de noi recompense din partea noului împărat, soldaţii lui Maximinus l-au trădat, fiind decapitat atât el, cât şi fiul său. Capul lui Maximinus a ajuns prima dată la Pupienus în Ravenna, apoi la Roma, în faţa Senatului. Primul împărat-soldat de neam barbar murea, iar Roma intra într-o epocă de puternice frământări.