• Tweet

Autor: Dr. Heather Lynn

În 1922, potrivit autorului sud-african Credo Mutwa, o „fermă secretă de tokoloshe" funcționa în Drakensberg, în ceea ce era atunci Basutoland. Relatarea sa descrie femei ținute în peșteri întunecate, reproducere forțată și copii supuși unor modificări fizice și condiționări. Oamenii care întâlneau aceste victime credeau că sunt entități supranaturale. Mutwa, însă, a insistat că "tokoloshe era o ființă umană fizică" (Mutwa, citat în Bowart 1994, 167-168).

Această afirmație a stat la baza unei conversații din timpul recentei mele apariții în emisiunea Mystery Boys, alături de Kurt Metzger și Duncan Trussell. Kurt a adus în discuție un pasaj din cartea „Operation Mind Control" și l-a pus în legătură cu „Nightmare Hall", presupusa secțiune experimentală a bazei subterane de la Dulce.

Întrebarea principală este: ar putea oare unele ființe cu care oamenii s-au întâlnit în timpul răpirilor să fie, de fapt, victime cu dizabilități, deformate și abuzate ale unui program guvernamental de disgenică? Ar putea fi acesta motivul pentru care așa-numiții denunțători, precum Grusch, discută acum despre diferitele rase extraterestre pe platforme importante precum Rogan?

Oamenii îl aud uneori pe Kurt spunând ceva scandalos și pot să nu-i dea importanță din cauza modului său comic de a prezenta lucrurile; cu toate acestea, există aici o poveste reală care merită o analiză mai aprofundată și serioasă. Unele dintre aceste acuzații pot fi greu de acceptat, probabil pentru că nu v-ați gândit niciodată în mod independent la astfel de idei îngrozitoare. 

Oricine ar întâlni o astfel de creatură ar putea fi atât de surprins de ceea ce vede, încât nu ar recunoaște-o ca fiind o victimă umană. Un corp necunoscut i-ar încuraja pe martori să se întrebe ce era, mai degrabă decât ce i s-a făcut. Răpitorul rămâne în afara poveștii, ascuns sub o mantie a negării plauzibile, în timp ce prizonierul devine monstrul.

Ferma lui Mutwa și laboratoarele din Dulce sunt relatări mai contemporane, examinez textele, afirmațiile istorice, cercetările biologice și legăturile acestora cu tradițiile antice privind ființele subterane. Ar putea oare unele dintre aceste tradiții să păstreze amintiri despre o populație de hominizi din Pleistocen care a supraviețuit în sisteme de peșteri, s-a încrucișat cu strămoșii noștri și deținea cunoștințe despre reproducere și creșterea animalelor pe care alții le-au interpretat ca fiind creație divină? Când tradițiile descriu ființe asociate cu o lume situată sub a noastră, de la „Oamenii-Furnică" ai tribului Hopi până la apkallu din Mesopotamia și aos sí din Irlanda, care locuiesc în movile, ar putea oare unele dintre ele să păstreze amintiri despre o populație mai veche și întâlnirile acesteia cu strămoșii noștri? În relatările mai sumbre, auzim oare despre oamenii care dețineau cunoștințe neobișnuite, despre prizonierii pe care se presupune că i-au modificat sau despre descendenții unor contacte pe care le-am uitat? Există multe întrebări, dar vom începe cu creatura numită tokoloshe.

Tokoloshe

Tokoloshe provine din folclorul sud-african și este mai vechi decât literatura modernă despre OZN-uri. Dicționarul limbii engleze din Africa de Sud consemnează o referință în limba engleză din 1833 și urmărește variantele numelui prin limbile isiZulu, isiXhosa și Sotho. Descrierile istorice includ o ființă mică și păroasă, asociată cu apa, năzbâtiile și agresiunea sexuală. Unii plasează astfel de creaturi în bălți adânci sau printre stufărișurile râurilor (Dictionary Unit for South African English, „Tokoloshe").

Mutwa este cunoscut mai ales pentru cartea *Indaba, My Children*, în care scrie în calitate de povestitor și interpret al tradiției. Pasajul despre tokoloshe provine însă dintr-o carte ulterioară, *My People*. Acesta susține că oamenii ar putea fi transformați în servitori dependenți prin captivitate, abuz și dresaj. Rezultatul dorit este descris ca „un robot fără gândire care se supunea oricărei comenzi" (Mutwa, citat în Bowart 1994, 168).

În narațiunea lui Mutwa, credința în supranatural este cea care menține povestea în viață. Dacă oamenii decid că creatura este un spirit, nimeni nu mai pornește în căutarea ființei umane care a fost odată. Un sat înspăimântat cumpără talismane împotriva vrăjitoriei și continuă să trăiască într-o realitate controlată. Mulți s-ar putea identifica cu această situație acum, în perioada post-COVID.

Chiar dacă povestea despre tokoloshe este inventată, ceea ce credem că vedem depinde în mare măsură de ceea ce ni s-a spus să ne așteptăm. Crescut cu povești despre spiriduși, vezi un spiriduș. Crescut într-o familie creștină, vezi un demon. Crescut cu povești despre extratereștri, vezi un vizitator de pe o altă planetă. Este aceeași figură ciudată în ambele cazuri, doar explicația se schimbă.

Afirmație privind serviciile de informații

Ediția extinsă din 1994 a cărții lui Bowart, intitulată „Researcher's Edition", reproduce relatarea la paginile 167-168. Nota de subsol menționează cartea lui Mutwa, *My People*, pe care Bowart o descrie ca fiind *Scrierile unui vrăjitor zulu*. El prezintă fragmentul prin intermediul lui Mark Phillips, care a susținut că a vorbit cu agenți care au studiat metodele practicienilor africani. Conversațiile relatate stau la baza acestei legături cu serviciile de informații (Bowart 1994, 167-168).

Audierea din 3 august 1977 a Senatului privind programul MKULTRA documentează o anchetă reală asupra cercetărilor CIA în domeniul modificării comportamentale. Aceasta face parte dintr-un dosar probatoriu diferit de relatarea lui Phillips. Audierea stabilește programul care a fost investigat, iar pasajul lui Bowart furnizează acuzația suplimentară privind metodele africane (Senatul SUA 1977; Bowart 1994).

În mare parte din folclorul sud-african, tokoloshe-ul nu acționează de capul său. El aparține cuiva. Se spune că o vrăjitoare îl ține, îl hrănește și îl trimite să facă rău. Folclorul european are un cuvânt pentru acest tip de creatură: un familiar, animalul sau spiritul care servește o vrăjitoare și face ce i se spune. Ceva similar se regăsește și în folclorul evreiesc al golemului.

Relatarea lui Mutwa ia această idee la propriu. Tokoloshe-ul său este un familiar creat dintr-o persoană, un captiv dresat până când se supune fără să pună întrebări. Bowart preia povestea de aici. El o leagă de afirmațiile conform cărora agenții de informații doreau să învețe și să adapteze acele metode. În relatarea sa, atracția era evidentă: o persoană care ar fi îndeplinit ordinele și nu s-ar fi opus niciodată (Bowart 1994, 167-168).

Sala Coșmarurilor

Se spune că această activitate îngrozitoare are loc în laboratoarele din subteranul orașului Dulce, din New Mexico. Într-un raport nedatat atribuit lui Cherry Hinkle, afirmațiile asociate cu Tom Castello descriu experimente genetice, umanoizi ținuți captivi și corpuri manipulate. Raportul numește presupusul al șaselea nivel „Sala Coșmarurilor" și plasează laboratoarele genetice acolo (Hinkle, n.d.).

Ar putea creaturile infame de la Dulce să fie o continuare tehnologică a procesului descris de Mutwa? Explică acest lucru cererea recurentă de material reproductiv din poveștile despre răpiri? Aceste figuri aparent neumane ocupă un rol subordonat. Ele pot fi captivi, servitori sau rezultatul unei intervenții. Aspectul lor tulburător distrage atenția de la cel care îi controlează. Tokoloshe și Gri au înfățișări fizice diferite, dar asemănarea se referă la relația dintre un creator, o ființă dependentă și un observator care vede doar rezultatul.

Cine are dreptul să creeze o persoană?

Relația creator-servitor apare și în relatările mesopotamiene despre originile umane. În compoziția sumeriană „Enki și Ninmah", zeii sunt epuizați de muncă, iar Namma îi cere lui Enki să creeze un înlocuitor. Instrucțiunile lui Enki includ încredințarea noii creaturi cu sarcina de a căra coșuri. Mai târziu, Ninmah modelează oameni cu condiții fizice diferite, iar Enki le asigură mijloacele de trai și pozițiile sociale (Enki și Ninmah, versurile 12-37, 52-82). Povestea leagă creația fizică de muncă și de asigurarea unui statut social. Zeii săi decid atât modul în care o persoană este formată, cât și locul în care acea persoană își va găsi locul.

Analiza mea asupra acestei afirmații nu preia traducerile lui Sitchin sau cronologia extraterestră. Mai degrabă, folosesc propriul meu cadru teoretic privind Anunnaki ca fiind o populație care înțelegea creșterea animalelor mai bine decât vecinii săi, ceea ce le-a permis să dețină un avantaj tehnologic fără a poseda o navă spațială. Cunoștințele lor ar putea viza reproducerea, trăsăturile moștenite, hrănirea, dependența și organizarea muncii. Dacă au aplicat oamenilor aceleași tactici pe care le-au folosit în cazul animalelor (ceea ce știm că au făcut), atunci poveștile ulterioare i-ar putea descrie ca „creatori ai umanității".

Această interpretare ar putea descrie stabilirea unei ordini sociale, mai degrabă decât crearea unei specii distincte. Un grup care îi învață pe alții să practice agricultura, îi face dependenți de un aprovizionament alimentar controlat și le repartizează munca ar putea pretinde că i-a transformat în „oameni". Descendenții săi ar putea repeta această afirmație până când instruirea și dominația au devenit indistincte de creația divină.

Selecția genetică modifică distribuția trăsăturilor moștenite de-a lungul generațiilor. Condiționarea vizează comportamentul, despre care știm că poate fi transmis prin epigenetică, așa cum simbolizează fluturele monarh, reprezentat în afirmațiile supraviețuitorilor din cadrul Proiectului Monarch. Întrebarea privind un corp fabricat are un echivalent și mai vechi: ce ar trebui să supraviețuiască pentru ca o ființă umană să poată fi creată din nou?

Luz: Osul și Orașul Ascuns

Tradiția evreiască privind învierea dă un nume acelei rămășițe supraviețuitoare: luz. În Geneza Rabba, rabinul Iosua ben Hanania îi spune împăratului Hadrian că Dumnezeu va reface corpul uman pornind de la luz-ul coloanei vertebrale. Povestea supune apoi osul la o serie de încercări de distrugere. Măcinarea, focul, apa și ciocanul nu reușesc să-l distrugă; în schimb, ciocanul și nicovala se rup. La fel, Zoharul descrie un os al coloanei vertebrale care rămâne în mormânt și devine rădăcina din care se reconstruiește trupul. Acestea sunt relatări despre învierea divină, în care o rămășiță fizică asigură continuitatea între persoana decedată și trupul refăcut (Geneza Rabba 28:3; Zohar, Toldot 6:50-51).

„Luz" este, de asemenea, numele unui oraș în care moartea nu poate pătrunde. În Talmudul babilonian, locuitorii săi trebuie să părăsească zidurile orașului atunci când se satură de viață și doresc să moară. Geneza Rabba leagă numele de migdală și descrie o cale ascunsă printr-un migdal în gol, către o peșteră, iar din peșteră către oraș. Intrarea este ascunsă, dar refugiul adăpostește o comunitate vie. Geografia oferă o comparație strânsă cu tradițiile subterane din această investigație: un pasaj sub lumea obișnuită duce la oameni care trăiesc dincolo de una dintre limitele sale obișnuite (Sotah 46b; Geneza Rabba 69:8).

Acest lucru se intersectează, de asemenea, cu opera lui René Guénon, un metafizician francez și o figură fondatoare a tradiționalismului, ale cărui învățături despre înțelepciunea sacră primordială și declinul spiritual modern au influențat gânditori religioși, mișcări ezoterice și, prin intermediul unor interpreți ulteriori, curente ale politicii de extremă dreaptă (Sedgwick 2004).

Guénon face legătura între os și oraș în lucrarea *Regele lumii*. Ambele reprezintă, în interpretarea sa, un centru protejat pe care moartea nu-l poate atinge. Migdala oferă imaginea: o coajă care înconjoară un miez, păstrând în interiorul ei posibilitatea unei vieți reînnoite. Guénon plasează acest simbolism în cadrul discuției sale despre Agartha și centrele spirituale ascunse. Ceea ce supraviețuiește în interiorul persoanei corespunde cu ceea ce supraviețuiește în interiorul lumii. Argumentul său este metafizic, dar oferă o sursă specifică pentru asocierea dintre o rămășiță umană indestructibilă și un loc ascuns de supraviețuire (Guénon [1927] 1958, cap. 7).

Genetica modernă a demonstrat că regiunea densă a urechii interne din osul temporal petros poate păstra concentrații neobișnuit de mari de ADN uman străvechi. Un studiu din 2015 a identificat osul care înconjoară urechea internă ca fiind un loc de prelevare deosebit de productiv. Mult timp după moarte, fragmentele moleculare supraviețuitoare pot, prin urmare, să furnizeze informații despre ascendența și relațiile biologice ale unei persoane (Pinhasi et al. 2015). Regiunea petrosă nu este osul spinal descris în tradițiile Luz, iar recuperarea informațiilor genetice nu este același lucru cu readucerea la viață a unei persoane. Un fragment de os poate păstra informații genetice mult timp după ce restul corpului s-a descompus.

Sefer Yetzirah, o carte preferată a ocultiștilor și a misticilor, prezintă creația prin zece sefirot și douăzeci și două de litere. Într-o narațiune separată, Talmudul babilonian relatează că Rava a creat un om și l-a trimis la rabinul Zeira. Ființa nu putea răspunde când i se vorbea, iar rabinul Zeira i-a poruncit să se întoarcă în țărână. Povestea imaginează o formă umană adusă la existență de un practicant uman, făcând din incapacitatea acesteia de a vorbi semnul că ceva lipsește (Sefer Yetzirah 1:1-2; Sanhedrin 65b).

Posibilitatea mai sumbră pe care o voi investiga pe parcursul acestei serii este o inversare a promisiunii restaurării: cineva care revendică autoritatea de a fabrica, deține sau reutiliza o altă ființă umană. Aceasta este întrebarea pe care o introduc în lucrarea mea despre „Cabala întunecată".

Luz se referă la restaurarea unei persoane. Întrebarea se reduce adesea la ce anume face ca un corp să fie o persoană și cine își revendică dreptul de a decide. Dacă o ființă întâlnită sub pământ ar fi numită zeu, monstru sau extraterestru, în ce măsură această identificare ar depinde de faptul că observatorul a înțeles cum a ajuns ea să existe?

Întrebările fără răspuns

Modelul acestei relații ridică mai multe întrebări la care literatura despre extratereștri nu a răspuns niciodată pe deplin. De ce cererea de material reproductiv rămâne atât de constantă de-a lungul deceniilor de rapoarte privind răpirile? Sperma, ovulele și fetușii apar în mod repetat în relatări. Dacă ființele ar fi vizitatori de pe o planetă îndepărtată, cu o istorie evolutivă independentă, de ce ar avea nevoie de gameți umani? Ar putea o populație ținută în captivitate, un program de hibridizare sau un grup izolat în timp, care caută material genetic din propria linie ancestrală, să aibă motive mai clare pentru a-l colecta?

De ce sunt aceste ființe descrise atât de des cu o structură corporală umană ușor de recunoscut, alcătuită din cap, trunchi, brațe și picioare? Într-un interviu din 2019 în care s-a discutat despre Obiectele Zburătoare Identificate, antropologul biolog Michael P. Masters a subliniat anatomia asemănătoare cu cea umană descrisă în relatările despre întâlniri, inclusiv postura erectă, simetria bilaterală și cele cinci degete de la fiecare mână și picior. El interpretează aceste descrieri prin prisma ipotezei sale „extratemporale": vizitatorii sunt descendenții noștri, care se întorc în timp pentru a-și studia sau a interacționa cu propriul trecut evolutiv (Emeigh 2019).

Ar putea fi vorba de direcția opusă? Ar putea unele dintre aceste relatări să descrie o populație care a supraviețuit din trecutul nostru îndepărtat sau ființe create din material biologic uman? Pe o planetă cu gravitație, atmosferă, mediu de radiații și istorie biochimică diferite, probabilitatea de a ajunge în mod independent la o ființă bipedă cu cap mare, cinci degete la fiecare mână și picior și capabilă să comunice în limbile umane este extrem de mică. Poate că asemănarea reflectă o ascendență comună, o creare deliberată sau tendința martorilor de a descrie experiențe necunoscute în termeni familiari? Pentru mine, apariția repetată a acelui plan corporal se explică mai plauzibil ca o formă derivată din om decât ca una extraterestră.

Același lucru s-ar putea spune și despre mutilările de bovine. Începând cu anii 1960 și atingând apogeul în anii 1970, fermierii din vestul Americii au raportat că au găsit animale cărora li se îndepărtaseră ochii, limbile, urechile, organele genitale și, uneori, organele interne, cu o precizie aparent chirurgicală, adesea cu puțin sânge sau deloc la locul faptei. Explicațiile convenționale (animale necrofage, descompunere naturală) acoperă multe cazuri. Ele nu explică însă fiecare raport privind tăieturi de precizie sau asocierea contemporană cu elicoptere fără însemne și lumini inexplicabile. Dacă materialul reproductiv și genetic este ținta constantă în întâlnirile cu oamenii, îndepărtarea selectivă a organelor reproductive și senzoriale ale bovinelor ridică o întrebare paralelă: sunt animalele prelevate ca un substitut, un recipient sau un sistem biologic înrudit?

Fermierul John Mahan și-a găsit două vite moarte în circumstanțe suspecte la nord de Williams, pe 10 septembrie 2018. Conform reportajului de știri aferent, o anchetă a stabilit că taurul său fusese sedat și dezmembrat (Howell 2018).

Textele magice medievale tratau deja vaca ca pe un astfel de recipient. Liber vaccae (Cartea Vacii), o traducere în latină a unei lucrări arabe de magie naturală din sfârșitul secolului al IX-lea sau al X-lea, conține instrucțiuni explicite pentru crearea unui „animal rațional" prin depunerea de spermă umană în uterul unei vaci sau al unei oi, izolarea animalului în întuneric, hrănirea acestuia cu sânge și apoi prelucrarea formei rezultate cu pulberi minerale până când capătă piele și mișcări asemănătoare celor umane. Textul prezintă procedura ca pe o metodă de generație artificială. Este dificil de determinat, pe baza manuscriselor păstrate, dacă vaca este înțeleasă în sens literal sau funcționează ca un substitut codificat pentru o femeie umană. Ambele interpretări sunt relevante. Utilizarea literală a uterelor bovine indică o tradiție experimentală de gestație între specii. O interpretare codificată indică ascunderea prizonierilor umani sub un pretext animal. Ambele păstrează aceeași structură: un creator care controlează reproducerea, un organism dependent ale cărui origini sunt ascunse și un observator care vede doar rezultatul final (Van der Lugt 2009).

În 2023, cercetătorii de la Institutele de Biomedicină și Sănătate din Guangzhou au raportat dezvoltarea unor structuri renale chimere om-porc în interiorul embrionilor de porc. Aceste structuri embrionare, numite mezonefroi, conțineau aproximativ 50-60 la sută celule umane atunci când au fost examinate după 25-28 de zile de gestație (Wang et al. 2023). Cercetările paralele în domeniul xenotransplantului s-au concentrat pe porci modificați genetic ca surse de organe pentru recipienți umani. Bovinele au fost, de asemenea, utilizate în experimente embrionare interspecifice anterioare. Obiectivul tehnic este producerea de țesut compatibil cu omul în interiorul unui gazdă non-umană. Ambele implică ideea dezvoltării unui material asemănător celui uman în interiorul unei gazde animale, deși metodele și rezultatele pretinse diferă radical. Un animal domestic de talie mare este tratat din nou ca o matrice de gestație pentru material celular uman. Diferența constă în faptul că textul medieval prezenta rezultatul ca pe o ființă rațională aflată sub controlul magicianului, în timp ce articolele contemporane îl prezintă ca pe un produs medical.

Aceste elemente revin mereu la aceeași temă: se colectează material reproductiv, corpurile sunt modelate sau gestate în condiții controlate, iar entitățile rezultate par anomale pentru observatorii externi. Fie că creatorii sunt o populație din Pleistocen cu cunoștințe avansate de creștere a animalelor, un program modern care funcționează în secret sau oameni din viitor care se întorc pentru a obține material genetic, structura este aceeași. Observatorul vede un „Grey", un „tokoloshe" sau un hibrid. Relatarea include rareori mâinile care au creat condițiile în care acel corp a ajuns să existe.