• Tweet

Există două tăceri asurzitoare ale Bucureştiului în politica externă. Una ţine de Chişinău (întoarcem capul de la un episod care, păstrând proporţiile, ar fi fost echivalentul invalidării de către Putin a victoriei lui Navalnîi în funcţia de primar al Moscovei), alta de Budapesta. Ultima tăcere are şi o teorie: dacă vorbim public despre ce face/spune Budapesta facem jocul ei.

Ungurii atât aşteaptă, adică să facem această greşeală, respectiv să reacţionăm, pentru că aşa ei şi-ar atinge obiectivele provocărilor şi ar câştiga neîndoielnic. Teoria e uluitoare. Căci dacă faci doi paşi înapoi realizezi urgent absurdul ei: ce să mai câştige Budapesta în plus dacă până acum a câştigat tot? Umileşte România prin refuzul de a-i onora Ziua Naţională, premierul Orban nu se întâlneşte cu oficialii de la Bucureşti, UDMR a deveni „filiala" FIDES în România, gazul din Marea Neagră l-a rezervat deja, Dunărea este blocată, deficitul comercial al României în raport cu Ungaria este aproape egal cu cel al Chinei.

Ministrul maghiar de externe se erijează la Washington în apărătorul Europei, Budapesta devine treptat hub-ul regional al României, Bucureştiul este ţinut pe tuşă la OECD tocmai de vecinul cu care clamăm „prietenie perfectă". Şi multe altele. Ce să mai câştige în plus dacă România ar reacţiona? În realitate, această teză este măsura neputinţei noastre de azi: relaţia cu Budapesta nu e o chestiune de adjective, ci o chestiune de proiecte. Proiect pe care Ungaria îl are, iar România, nu.

Încremeniţi în propria neînţelegere, politicienii români dau senzaţia că 1918 sau Trianon-ul încă nu s-au petrecut şi în minţile lor. Nimic din potenţialul acelor evenimente (Centenarul, adică) nu vibrează în conştiinţele lor. România este defensivă, tăcută şi irelevantă. Iar declaraţiile oficiale sunt strict ca urmare a presiunii publice şi a întrebărilor intempestive. Reactive, fără viziune, fără miză, fără consecinţe. Suntem pe cale să consemnăm eşecul profund şi irepresibil al unei clase de decidenţi care va rămâne în istorie ca generaţia politică care a ratat Centenarul. Dar să le luăm pe rând.

Ungaria sub semnul traumei. „Cea mai mare nedreptate din istoria lumii"

Ungaria şi-a ales deja brand-ul de ţară în Centenarul unirii românilor şi în perspectiva lui 2020. El este trauma. Suntem o naţiune traumatizată de primul război mondial, de Trianon, şi voi toţi trebuie să înţelegeţi asta. Iar trauma este a noastră, numai a noastră, unică şi irepetabilă. În competiţia suferinţei din Centrul şi Estul Europei, Budapesta s-a declarat de departe câştigătoare.

Noi suntem campionii suferinţei. Priviţi-ne rănile! Sunt încă deschise, purulente, evidente. Şi dacă nu sunt, vom face totul ca să fie! Şi pentru asta sunt expuse abundent, la Budapesta şi Bruxelles, pe străzi şi bulevarde, în expoziţii şi muzee. E o suferinţă exhibată, ostentativă, necenzurată. Rănile nu trebui vindecate, ci afişate, expuse. Nu se cere sprijin, ci compătimire. Nu vrem să rezolvăm sau să depăşim trauma, vrem să o accentuăm. Noi suntem în regiune imaginea „dreptului suferind". Noi suntem un Iov al Europei de Est...

Pasul firesc spre rezolvare nu există. Orice propunere ar fi o jignire; un veritabil atentat la identitatea naţională a ungurilor aşa cum o văd liderii politici de azi. Ei nu vor să se vindece, pentru că trauma e prea preţioasă. Dacă trauma se rezolvă, printr-un miracol, ce mai rămâne după? O întrebare pe care nimeni nu să o pună în mod serios....

Trauma sau sentimentul traumei este şi revendicativ. Iar în numele traumei cerem dreptul la reacţie, la compătimire, la sprijin. Le-a spus-o europenilor, cu subiect şi predicat, Janos Lazar, şeful de cabinet al premierului ungar Viktor Orban şi al doilea om ca putere din Ungaria, într-un discurs susţinut cu ocazia Zilei Coeziunii Naţionale, marcată - cum altfel? - în aceeaşi zi cu comemorarea semnării Tratatului de la Trianon în 1920: „Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să admită şi să-şi ajusteze politicile în consecinţă: naţiunea ungara este victima Tratatului de la Trianon şi nu iniţiatorul şi făptuitorul acestuia.

Este inacceptabil ca singurul lucru pe care liderii ţărilor vecine îl pot spune este acela că e timpul ca ungurii să treacă peste vechile lor doleanţe. Naţiunea ungara ar trebui sa primească, dacă nu reparaţii materiale, cel puţin reparaţii morale pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii". Aţi înţeles? „Cea mai mare nedreptate din istoria lumii".

Vladimir Putin este un ins modest, s-a limitat la un secol. Pentru el, prăbuşirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX". Pentru unguri, Trianonul este, nici mai mult nici mai puţin, „cea mai mare nedreptate din istoria lumii". Acesta este în realitate sunetul de fond sau decorul pe care se derulează relaţiile bilaterale. Ungaria vrea să îşi ia în continuare revanşa după Trianon. Fără să mai existe posibilitatea un război propriu-zis, Budapesta vrea totuşi să mai lupte odată în primul război mondial. Şi să îl câştige.

Relaţia România-Ungaria sub aspect etno-identitar

Gesticulaţia etno-identitară a Budapestei a fost abundentă şi nici nu ştii de unde să începi. S-au construit instituţii de comemorare şi gestionare a memoriei, prin decret guvernamental, cum este oficialul Institut de cercetare VERITAS, cu trei obiective, printre care cel mai important este Trianonul şi consecinţele sale. O bună parte din iredenta maghiară aflată în afara graniţelor este prezentă aici şi îşi face încălzirea pentru 2020.

În 2017 am consemnat refuzul obstinat, sfidător şi fără precedent la nivel european de refuz al participării diplomaţilor maghiari la Ziua Naţională a României. Nici ulterior nu a venit nicio confirmare că lucrurile se pot schimba în bine, în ciuda gesturilor umilitoare la care au recurs autorităţile de la Bucureşti. Plus ignorarea totală de către premierul Viktor Orban a oficialilor români pe care nu îi întâlneşte.

Aproape concomitent, încep vizitele insistente ale istoricilor maghiari - vizată a fost în special Academia Română - pentru a redeschide un dialog pe chestiunea primului război mondial, consecinţe, evaluări retrospective.

Unei instituţii cruciale din arsenalul românesc de politică externă i-a venit o idee şi mai năstruşnică: o reuniune pe un vapor a mai multor istorici din Europa care să se îmbarce la Budapesta şi să tot discute despre consecinţele primului război până la Sulina. În final, ar fi debarcat cu concluzii proaspete şi numai bune de servit în prag de Centenar.

Spre meritul ei, Academia Română a fost prudentă. Şi pe bună dreptate. Ce are de discutat/clarificat România despre consecinţele primului război. Ce nu e clar? Ce e „de discutat"? Simpla punere în discuţie a consecinţelor are, evident, un obiectiv politic, nu academic.

În primul rând că statutul naţional Ungaria nu este Imperiul Austro-ungar, nici măcar moştenitorul acestuia, entitatea care, după război, a căzut, alături de alte imperii, la judecata istoriei, care de atunci încoace a proclamat drept principiu politic suprem „principiul naţionalităţilor", bazat pe majorităţi naţionale, nu minorităţi imperiale. Aşa s-a născut statul naţional Ungaria.

Oficialii sau oficioşii maghiar nu realizează astăzi în ce schizofrenie se plasează unii dintre ei: pe de-o parte abhoră „pax americana" a preşedintelui Woodrow Wilson şi Tratatul de la Trianon, pe de altă parte Ungaria este condusă de un lider care este întruchiparea plenară a spiritului Trianonului (pe care chiar îl excede uneori), respectiv ideea de stat naţional bazat pe majorităţi etno-naţionale!

Dacă era ceva de discutat însă, ar fi fost, poate, maniera de argumentare a delegaţiei maghiare conduse de Contele Appony, care, la Paris, în 1920, a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Justificarea delegaţiei maghiare este uluitoare şi ar fi interesant dacă istoricii maghiari de la Budapesta, puşi astăzi pe conversaţii retrospective, dezbat această chestiune.

Nu e nicio surpriză că în documentaţia livrată de Contele Appony

este negată continuitatea daco-romană, că istoria românilor din Transilvania este distorsionată strict în conformitate cu teoriile lui Roessler (românii au venit din Balcani în secolele XIV - XV) sau că aceştia au fost „factor perturbator" al ordinii maghiare, fiind nevoie de eforturi pentru civilizarea „păstorilor seminomazi".

Ceea ce este şocant de-a dreptul este efortul încrâncenat de a demonstra Europei şi Americii, adică „lumii civilizate", „inferioritatea rasei româneşti". Nici mai mult nici mai puţin. Spicuim aproape la întâmplare: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase"... Şi încă: „Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă.

Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată".... „Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă vreme să egaleze acele popoare (...)"

Argumentaţia pură a unui imperiu care îi considera inferiori din punct de vedere rasial pe supuşii săi. Dar despre asta, lumea academică maghiară nostalgică după situaţia pre-Trianon şi în vizită la Bucureşti nu mai doreşte să discute astăzi.

Relaţia România-Ungaria sub aspect geopolitic

Postura în care este pusă România este uluitoare. În primul rând, mesajul principal era transmis de la Washington (sincronizat cu cel de la Bucureşti), ocazionat de o conferinţă mondială dedicată energiei la care România nu avea niciun reprezentant.

În al doilea rând, este vorba despre reprezentantul unui stat care este notoriul în regiune pentru trei lucruri:

a). Ungaria a sabotat proiectul european Nabucco, care urma să aducă prin Turcia gaz natural din zona caspică şi Asia Centrală în Europa, pentru a se evita dependenţa de gaz rusesc;

c). Budapesta în mod unilateral a oprit proiectul european al conductei BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) care urma să aducă gaz în Austria. BRUA nu mai există din cauza Budapestei, nu a Bucureştiului.

Oprirea gazului la Budapesta este consecinţa acestui proiect, la fel şi viitoarea conectare la Turkis Stream sau prelungirea contractelor de gaz cu ruşii. Budapesta joacă astăzi cartea euroatlantică - aşa cum ieri o juca pe cea rusă - din oportunism, pentru a-şi maximiza poziţia în regiune şi a lăsa România în minorat.

Relaţia România-Ungaria sub aspect politic

Politic, Bucureştiul are faţă de Budapesta o atitudine concesivă şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale, considerând că, dacă îl va lăsa pe Viktor Orban să facă câte un exces, acesta se va potoli, astâmpărându-şi setea de provocări.

Există un cuvânt în limba engleză cu profunde implicaţii pe arena internaţională - appeasement. Nu există o traducere consacrată. Sensul cel mai bun ar fi de politică împăciuitoristă, fiind vorba, în esenţă, despre tendinţa spre compromis a unei părţi, chiar cu încălcarea unor principii asumate şi consacrate, cu scopul evitării conflictului sau a războiului.

Exemplul clasic este politica guvernului britanic condus de Neville Chamberlain, ilustrată prin Tratatul de la München din 1938. Politica de concesii, împăciuitoristă, nu a prevenit în niciun caz războiul, deşi acest obiectiv era justificarea concesiilor asumate. Dimpotrivă. Încurajat de această cedare, pe care a perceput-o ca o slăbiciune, Hitler a trecut la ofensivă şi a invadat Polonia. Cum a spus-o cinicul vulpoi Winston Churchill: „Un împăciuitorist este cineva care hrăneşte un crocodil sperând că el va fi mâncat ultimul".

Aceasta a fost şi este politica Bucureştiului. România a acceptat şi a înghiţit totul, hrănind în continuare crocodilul. Ungaria este azi bazată pe 70% vot extrem (vot iliberal plus vot de extremă dreapta), cu o singură pată salubră, respectiv liberală, în jurul Budapestei. Ungaria este astăzi un regim iliberal, o construcţie care are la bază o sofisticată evoluţie legislativă/constituţională care a modificat din temelii fundamentele societale şi politice ale statului vecin afectând, după unele voci, stâlpii de rezistenţă antitotalitară ai ungurilor.

În pofida acestei realităţi, clamează superioritate morală. Iar România, paralizată, a făcut cedări de neconceput. Politic, UDMR-ul a ajuns „filiala" FIDESZ în România, iar şantajul acestui partid are nu doar o componentă de politică internă, ci una geopolitică. Cedările faţă de UDMR sunt solicitate de către Budapesta inclusiv pentru „îmblânzirea" poziţiei la OECD. România a ajuns cu mâinile legate. Budapesta sesizează situaţia imposibilă şi nu se poate abţine să nu o persifleze.

În cadrul unei emisiuni difuzate pe 4 iunie de televiziunea ungară ECHO TV vicepremierul maghiar Zsolt Semjén a făcut o serie de afirmaţii uluitoare: „Noi trebuie să purtăm doliu după Trianon, trebuie să fim mândri că am supravieţuit şi trebuie să prezentăm dreptatea istorică. Este important să subliniem că niciun stat succesor nu are prea multe motive pentru a sărbători.

Neluând în considerare faptul că Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a fost legitimă din punctul de vedere juridic, cea mai „tare" chestiune o reprezintă România, deoarece în zilele noastre în conştiinţa naţională a românilor nu Transilvania este problema principală, ci faptul că români care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova, în Basarabia, pe teritoriul delimitat de Prut, Nistru şi de Delta Dunării nu vor să se unească cu România.

Din cauza faptului că Republica Moldova nu a fost anexată de România, această ţară a suferit prima mare înfrângere în istoria sa, ceea ce românii nu pot accepta niciodată. A doua chestiune este posibila separare a Munteniei de Moldova, ceea ce este o teamă permanentă în conştiinţa naţională a românilor şi pentru politicienii români". Sunt vorbele unui vice-premier al unui stat cu care România are „o prietenie perfectă".

Relaţia România-Ungaria sub aspect economic

În 2017, deficitul comercial al României în relaţia cu Ungaria a fost de 2,7 miliarde de euro (cu China a fost aproape, de 3 miliarde de euro!)

Ungaria se proclamă hubul regional al României, se interconectează cu Vestul, face o politică regională (Balcanii de Vest) şi chiar globală (a se vedea recentele investiţii MOL în Pakistan) cu mult dincolo de dimensiunile ei. Budapesta joacă în „cele trei mări" şi îşi urmăreşte interesele economice, în condiţiile în care proiectele economice convingătoare ale României în acest format nu au apărut încă.

România este şantajată şi ţinută în şah la OECD, unde Ungaria lucrează din greu să aşeze criterii politice ca precondiţii de aderare (în condiţiile în care state ca Rusia sau Columbia, care au primit „road map"-ul, nu au fost grevate de aşa ceva).

Obiectivul la OECD al Ungariei este de fapt geopolitic şi geoeconomic, ca şi ca în cazul blocării Dunării, sugrumată la Budapesta ca să nu poată fructifica potenţialul enorm de transport pe care îl are, minimalizând, implicit, potenţialul Constanţei. Budapesta nu vrea o României puternică, deci nu vrea o României în OESD. Şi dacă va fi să accepte, preţul va fi enorm.

În plus, în ultima vreme a mai apărut o tendinţă care merită consemnată aici. Economic, Ungaria „se vinde" în exterior ca având o piaţă de 12 milioane de consumatori, nu 10 milioane cât ar fi populaţia Ungariei. Milioanele în plus vin din aşa numitul „ţinut secuiesc", pe care Budapesta îl prezintă ca făcând parte din zona ei economică, adică piaţă controlată de firmele maghiare (de aici şi transformarea UDMR în „filială" FIDESZ).

Povestea gazelor din Marea Neagră este doar un episod în acest tablou amplu. Gazul românesc (concesionat) se pregăteşte să ajungă la Budapesta, şi până când diplomaţia românească va reuşi (cum?) să transforme BRU în BRUA gazul va fi distribuit, gestionat şi repartizat de Ungaria. În condiţiile în care gazul românesc din Marea Neagră va fi exploatat, miza României este să păstreze o cantitate cât mai mare pentru propria dezvoltare.

Experţii vorbesc de trei direcţii:

a). racordare gospodăriilor la gaze (35% în România faţă de 95% în Ungaria), care se poate face inclusiv prin fonduri europene sau chiar ajutoare de stat;

b). centrale electrice pe gaz (nu pe cărbune sau nu preponderent pe cărbune); c). relansarea industriei petrochimice, care în România are o bază de plecare extrem de favorabilă, vechile platforme - Oltchim, Borzeşti Oneşti, Piteşti - având facilităţile necesare (curent, infrastructură de transport, aprobări de funcţionare etc.).

Între timp însă, Ungaria sapă la propria groapă, şi la a altora. Căci victimele colaterale ale comportamentului sfidător şi iresponsabil al oficialilor maghiar pot să fie... Exxon Mobile şi OMV, companiile care au în acest moment licenţele de explorare ale gazului din Marea Neagră şi care se grăbesc, pe bună dreptate din punctul lor de vedere, să îl vândă.

Nu îi interesează cui, dar, în condiţiile în care România nu are un plan pentru absorbţia gazului, acesta se va duce celui care l-a rezervat deja, adică companiilor maghiare. Şi aici poate apărea defecţiune politică. Prin sfidarea la adresa românilor, Budapesta oficială deschide o dezbatere publică în România despre gazele de la Marea Neagră care până acum a fost evitată. Adică politizează şi mai mult tema.

Şi se va ridica următoarea problemă: de ce România trebuie să extragă acum, intempestiv, gazele de la Marea Neagră şi, în condiţiile în care nu are cum să le exploateze, să le vândă unei Ungarii - cal troian al Rusiei lui Putin - care umileşte, persiflează şi şantajează Bucureştiul? Nu e mai bine să aştepte până când le va putea fructifica ea?....

Proverbiala aroganţa maghiară riscă să joace festa Budapestei - cum a făcut de multe ori în istorie - şi de data aceasta.

Consensul tăcerii. Cui i-e frică de Viktor Orban?

Nu există concluzii, doar întrebări fără răspuns. Tăcerea pe chestiunea maghiară este, din păcate, unanimă azi în România, indiferent de culoarea politică şi poziţie partidelor (la putere sau în opoziţie). Proiectul Budapestei îl ştim. Nu îl cunoaştem pe cel românesc.

De unde şi o întrebare care le rezumă pe toate: Când vom avea o poziţie coerentă a politicienilor şi a statului român pe această chestiune în care subiectele să fie puse, calm şi eficient, pe agenda naţională, europeană şi euroatlantică a Bucureştiului?

Chestiunea maghiară, neclarificată la timp, e o bombă cu ceas.