Dilema mioritică: Pericol de țară, sau țară maghiară!

Postat la: 02.07.2018 |

Se află România, în momentul de faţă, în stare de pericol sau nu? Au oare românii, în această privinţă, o percepţie realistă sau nu? Am auzit acum câtva timp două personalităţi remarcabile ale gândirii politice româneşti, Cristian Diaconescu şi Dan Dungaciu, făcând de comun acord - la un post de televiziune foarte „iubitor de ţară" - afirmaţia stupefiantă că România se găseşte în etapa actuală în situaţia excepţională de a nu avea duşmani.

Acest mod de a gândi exprimă, în mod evident, că românii, chiar şi de nivelul cel mai înalt, au tendinţa de a minimaliza cu nonşalanţă marele pericol pe care-l reprezintă Ungaria, prin politica sa tenace de a polariza în jurul ei cât mai mulţi duşmani împotriva României. Dacă privim situaţia cu realismul la care ne obligă cea mai elementară prudenţă, constatăm că, sub presiunea enormă a ambiţiei maghiare de a smulge Transilvania de la români, placa tectonică a politicii dintre cele două state, România şi Ungaria, se fisurează accelerat pentru a conduce inexorabil la o erupţie care poate fi extrem de devastatoare pentru ţara noastră.
În faţa acestui pericol iminent, românul are tendinţa de a se instala, conform tradiţiei, într-o anumită pasivitate mioritică, în timp ce aşa-zisul frate „ungurean", manipulându-l pe cel „european" şi chiar pe cel „american", îşi organizează diplomaţia ca un bun jucător de şah, pentru a-i da şah-mat într-un mod cât mai imparabil posibil.

Să vedem, deci, cum se poziţionează cele două jucătoare - România şi Ungaria - pe această complicată tablă de şah a geopoliticii regionale, în cadrul căreia, deocamdată, vecina, care ne este adversară, conduce abil jocul în calitate de leader. Fără a participa cu prea multă iniţiativă la acest joc, românii, în calitate de filoamericani obedienţi, cum nu mai sunt alţii, au ales - pentru a-şi asigura viitorul - o soluţie foarte simplificatoare, respectiv aceea de a renunţa la excelenta lor vocaţie diplomatică şi de a-şi încredinţa soarta, în mod exclusiv, marelui prieten american, ca şi cum aceasta ar prezenta garanţiile absolute ale celei mai sigure societăţi de asigurare din lume.

În acest timp, profitând de faptul că românii - ca să le facă pe plac americanilor - s-au declarat adversarii Rusiei, vecina noastră Ungaria face planuri machiavelice de dezmembrare a României cu ajutorul Moscovei, într-un mod care a devenit deja notoriu. Cei care minimalizează acest complot geopolitic de inspiraţie maghiară, cu sprijin esenţialmente rusesc, comit o mare greşeală. Fără a intra în detaliu pe această temă, mă rezum doar la a susţine că, nesocotind învăţămintele elementare ale istoriei prin care au trecut, românii acordă Ungariei posibilitatea de a le aplica, lăsând-o să joace nestingherit împotriva lor la mai multe capete, adică intern şi extern, cu americanii şi cu europenii şi pe deasupra în mod determinant şi cu ajutorul Rusiei. Şi aceasta deoarece, conform unui scenariu al absurdului, pentru a le face pe plac americanilor, românii şi-au organizat politica externă socotind că principalul lor duşman este Rusia, oferindu-le în acest fel maghiarilor, pe tavă, un aliat zdrobitor împotriva României.

Profitând de această situaţie de incertitudine, ungurii lui Victor Orban, în calitate de admirabili pescuitori în ape tulburi, şi-au și aruncat undiţele în toate direcţiile posibile. Ei joacă la limita admisibilă atât cu Europa cât şi cu Statele Unite, atât cu China Populară, cât şi cu oponenta sa China Taiwaneză, cum nu face nimeni. Arogant până la cea mai crasă insolenţă cu poporul român, Victor Orban nu ezită să îngenuncheze în faţa lui Vladimir Putin, pentru a-i câştiga încrederea împotriva României. Oricare ar fi situaţia, ungurii au soluţia în buzunar. Dacă americanii continuă să conducă jocul este foarte bine. Ei sunt prieteni cu amercianii.
În acelaşi timp, având în SUA o diasporă mult mai influentă decât cea a românilor, ungurii îi vor convinge pe americani să fie mai prieteni cu ei decât cu românii. Dacă ruşii ies în câştig, este perfect şi aşa. Ei sunt prieteni şi cu ruşii, din pricina faptului că românii au făcut tot ce-au putut să nu fie şi ai lor. Deci, cu ajutorul ruşilor şi din cauza greşelilor diplomatice pe care le-au făcut românii, ungurii vor lua de la români tot ce-şi vor dori. De fapt, ungurii nu au făcut altceva decât să-şi însuşească cu brio diplomaţia pe care românii au practicat-o magistral de-a lungul istoriei, ca specialişti mai buni decât ei.

Cu această specializare, românii au câştigat faţă de unguri, în mod cât se poate de determinant, atât cu ocazia Primului Război Mondial, cât şi cu ocazia celui de Al Doilea. Iată însă că tocmai acum, când situaţia a devenit aproape tot aşa de critică, Ungaria - care s-a specializat în arta de a-i manipula pe toţi cu care vine în contact - apare dintr-o dată ca lider regional în materie de diplomaţie. În această împrejurare extrem de periculoasă pentru România, te întrebi, ca cetăţean al ei, cam aşa: Unde sunt urmaşii marilor diplomaţi, care au salvat ţara noastră din situaţiile cele mai dificile, prin soluţii cu adevărat ingenioase?

Valeriu Verbi