• Tweet

Judecătorul Cristi Danileț a dezvăluit, într-o postare pe contul său de Facebook, cum a trăit tragedia din urmă cu 3 ani și cum a realizat ce urma să se întâmple cu pacienții arși de la Colectiv care stăteau în spitalele din România. Pacienți care nu aveau nicio apărare în fața bacteriilor care sălășluiesc în fiecare colț din spitalele din România.

Cristi Danileț a dezvăluit, la 3 ani de la tragedia care a îndoliat România, că a fost avertizat din primele zile de un medic că arșii n-au multe șanse de supraviețuire în spitalele românești. Magistratul a povestit cum, la spital, o doctoriță i-a arătat un pacient cu arsuri, despre care i-a spus că în câteva zile îi vor ceda organele, rând pe rând, și că același lucru urma să se întâmple cu toți pacienții arși. Atunci, spune magistratul, a realizat catastrofa care urma să vină.

Postarea integrală a judecătorului Danileț:

3 ani de la Colectiv. O confesiune.

Acum trei ani eram la București. 30 octombrie fusese o zi de vineri. M-am trezit a doua zi dimineața și când am dat drumul la TV am văzut grozăvia din noaptea trecută, de la Colectiv. Stăteam în fața televizorului și plângeam.

Duminică, pe 1 noiembrie, am mers la marșul de comemorare. Din Piața Universității până la locul tragediei. Nu fusesem niciodată la fosta fabrică „Pionierul" și nu ascultasem până atunci „Goodbye to Gravity", deși mă consider rocker. Am văzut atâta solidaritate între oameni încât m-a cotropit. Am pus o lumânare. Și m-am rugat pentru cei arși.

Am văzut la tv că e nevoie de sânge pentru răniții aflați în spitale. Am dat anunț în grupurile de magistrați să ne vedem la un anumit spital luni, a doua zi. La prima oră eram acolo. O doctoriță m-a recunoscut și mi-a mulțumit. M-am uitat la ea: era terminată fizic. Mi-a spus că toți medicii veniseră de acasă să ajute și nu au mai plecat acasă. Am îmbrățișat-o. Pentru mine era un erou. Toți erau. Mi-a spus însă că nu aveau nimic: nici condiții, nici proceduri, iar spitalul ei nu este pentru arși. M-a luat pe ascuns și m-a dus într-un salon să văd unul dintre arși. De fapt nu era un salon, ci un fel de cameră de trecere. Pe o masă de pe care fuseseră date jos lucrurile se afla un trup, acoperit cu un fel de folie de staniol. Era un bărbat, întubat. Abia mai respira, era sedat. M-a speriat ceafa: era groaznic de umflată, aproape cât spatele de lată. La câteva zile aveam să realizez că eu intrasem în acea cameră fără niciun fel de protecție, nimic, cu hainele de pe stradă peste care aruncasem un halat. Și pe lângă noi circulau oameni.

Mă uitam la om. Nu știam ce puteam face. Doctorița mi-a spus că trebuie dus undeva. Dar unde? Nimeni nu știa nimic. Mi-a spus doar că în câteva zile vor ceda organele, rând pe rând. Și așa se va întâmpla cu toți cei arși. Corpul lor nu poate respira. Atunci am realizat catastrofa care avea să vină....

Cu o grupă de oameni inimoși, majoritatea aflați în diverse țări străine, am format un grup pe Facebook, „Comandament Colectiv" și am început să discutăm ce e de făcut și să facem presiune externă pentru a convinge autoritățile românești să solicite ajutorul extern. Deja găsisem spitale în străinătate dispuse să preia pacienții români, dar nimeni nu solicita acest lucru! A trecut o săptămână până să se ceară asta și a început transportul răniților. Într-o seară mă sună bucuroasă doctorița: cel pe care îl văzusem eu era pe listă pentru Bruxelles. Părinții erau deja pe drum, mi-a spus. La câteva ore m-a sunat din nou: numele lui fusese tăiat de pe listă și cineva de la Minister pusese alt rănit pe avion. Eram revoltat: părinții îl așteaptă acolo, el nu se mai duce, ce facem?! I-am alertat pe prietenii din Comandament. Eu nu puteam interveni direct, nu voiam să se speculeze ulterior asta. O prietenă din Bruxelles a pus mâna pe telefon, a sunat la Ministerul Sănătății, i-a amenințat, i-a implorat, nu știu, dar a obținut transportarea lui, totuși, dar către Viena. Am rugat-o să îi aștepte pe părinții lui la Bruxelles, să le anunțe noua situație și m-a asigurat că ea și românii care sunt din Asociația Belgia-România vor sprijini, dacă trebuie, deplasarea lor la Viena.

Le-am dat părinților mesaj prin sms să le explic ce se întâmplă. Mă uitam la televizor la avioanele care pleacă. Într-unul era și el, prietenul meu, aș putea spune de acum. M-a sunat iar doctorița: îl luaseră și pe el, dar pe drum spre aeroport se terminase oxigenul din tuburile de pe ambulanță. Nu știam ce înseamnă asta. Aveam apoi să aflu despre condițiile speciale de presurizare, dificultatea transportului cu avionul etc. El a ajuns în cele din urmă la Viena și o ambulanța specială, privată, l-a dus la spital, deși era o zi nelucrătore. Am vorbit doar prin sms cu părinții. Mi-au spus că au ajuns și ei acolo și el e bine.

La două zile m-am întâlnit discret cu doctorița. Mi-a spus că în fișa de transfer nu era scris nimic despre bacterii. „Ce bacterii???" întreb eu stupefiat. Și îmi spune ce e în spitalele noastre. Îmi arată și un document medical: văd cu ochii mei un cuvânt care era, cred, „negativ" în dreptul mai multor denumiri de antibiotice. Realizez că în România bacteriile din spitale nu pot fi distruse. Și aflu că toți cei care merg în spitale sunt expuși, dar mai ales arșii pentru că ei au rănile deschise. Doctorița îmi spune că asta trebuie tratată ca o chestiune de siguranță națională, căci toate spitalele din România sunt în aceeași situație: noi dăm antobiotice ușor pentru orice infecție, astfel bacteriile care sălășluiesc în pereții din spitale au dezvoltat un fel de imunitate. Sunt revoltat și neputincios. Dacă în fișa de tranfer nu scrie nimic de bacterii și cei din Viena nu află la timp de ele, băiatul va fi infestat! Dar și toți cei din jur. Dau sms la părinții bolnavului: „Știți ceva de bacterii?" întreb eu. Neagă. Îmi spun că poate nu apucaseră să îl învedeze.

Am început să vorbesc cu amicii din presă. Să îi conving că ceva nu e în regulă. Dar nimeni nu vorbea fără document. Cuvântul meu cum că l-am văzut nu era de ajuns. La câteva zile au început să iasă informațiile în presă, pe surse, apoi din ce în ce mai puternic. Arșii din Belgia au fost depistați cu bacterii, apoi și ceilalți duși în alte țări - „bombe biologice" li s-a spus.

Între timp, voluntarii din Comandament aveau să afle că autoritățile noastre au decis plata cazării și mesei aparținătorilor celor răniți aflați în străinătatate, dar că au dispus să nu dea relații nimănui despre starea pacienților. Așadar, nu puteam afla nimic: ei stăteau în străinătate pe banii României și li se părea normal să facă ce spun cei care dau banii, adică să tacă.

S-a format pe wapp un grup de prieteni ai familiei bolnavului. Părinții lui m-au inclus și pe mine. Ne asigurau că el e mai bine. O zi. Două. Trei. Apoi a venit vestea: s-a stins.... Nu i-am întâlnit niciodată pe acești oameni. Azi, am trimis pe același grup un mesaj: „Un gând bun pentru băiat și putere pentru familie!".

Sunt trei ani de când aștept să fac această confesiune. Nu voi rosti numele acelui băiat, însă. Nu încă. Diseară voi fi în centrul Clujului, alături de cei care vor comemora acest eveniment dramatic care a schimbat sau ar fi trebuit să schimbe România.