• Tweet

In anul 2005 au venit pentru prima oară la Olteniţa reprezentanţii familiei Gupta pentru a investi într-o fabrică metalurgică care urma să creeze 500 de locuri de muncă. Suma pe care au promis-o a lăsat cu gura căscată autorităţile locale. „Au spus că vor să investească 156 de milioane de euro în acea fabrică. Vă daţi seama că pe noi ne-a atras, fiind vorba de un oraş în care nu mai se producea aproape nimic", îşi aminteşte Florian Cercel, fost viceprimar al oraşului.

La început indienii au părut hotărâţi. În 2007 au cumpărat, de la Primărie, CTZ Olteniţa, fosta centrală termică din zonă, şi, de la AVAS, platforma industrială TUROL. În 2008 au mai cumpărat de la Primăria locală un teren de 14 hectare, urmat, în 2011, de un altul tot de 14 hectare. În 2012, familia Gupta a achiziţionat de la AVAS şi şantierul naval din Olteniţa, prin firma Evergreen, care nu mai funcţiona. Au ajuns astfel la aproape 40 de hectare de teren pe malul Dunării cu scopul declarat de a construi o fabrică metalurgică.

Suntem în anul 2018, iar Olteniţa la orele prânzului pare un oraş îmbătrânit. În centrul oraşului pensionarii stau în grupuri de câte 3-4 la taclale şi pare că aproape nimeni nu se grăbeşte cu ceva treaba. Statisticile ne arată că impresia este corectă. „Acum în oraş mai sunt angajaţi cam 3300 de oameni, majoritatea în servicii", explică pentru EvZ.ro primarul oraşului Petre Ţone.

Aflăm că din angajaţii oraşului aproape 1000 lucrează la instituţii de stat. Olteniţa are o populaţie de aproape 24.000 de oameni. Ce se întâmplă cu restul oamenilor? "Bucureştiul e la doar 50 de kilometri şi oamenii fac naveta acolo", ne explică edilul oraşului. Ajungem şi la subiectul Transdanube, firma sub care familia Gupta a promis să construiască o platformă metalurgică. Ce se mai întâmplă cu proiectul? „Noi încă sperăm. Ei par serioşi şi s-au apucat să facă treabă pe acele terenuri", mai spune optimist primarul.

La ieşirea din Olteniţa spre Dunăre, indienii chiar cresc acum lavandă şi goji. Câţiva localnici sunt pe câmp şi muncesc. În fundal se văd rămăşite ale fostului CTZ şi ale platformei TUROL. Este o imagine dezolantă, desprinsă dintr-un scenariu absurd. Pe malul Dunării avem şi dovada că ne aflăm pe proprietatea familiei Gupta. Pe o baracă, la intrarea în port şi în zona plantaţiilor agrigole, scrie sărăcăcios cu vopsea: Transdanube Industries. Sunt cei care în 2005 promiteau Primăriei Olteniţa o investiţie de 156 de milioane de euro, care între timp a crescut la 200 de milioane.

Spre exemplu în documentul intitulat „Strategia de dezvoltare a judeţului Călăraşi pentru perioada 2014- 2020", Transdanube Industries este notat cu cea mai mare investiţie din zonă. Ajungem şi la celebrele birouri ale grupului de firme ale familiei Gupta. La parterul clădirii nu este nimeni. Ne plimbăm nestingheriţi prin hol. După vreun sfert de oră apare o femeie de serviciu care ne întreabă ce dorim. Aflăm astfel că angajaţii sunt în birourile de la etajul 1.

După câteva minute apare o tânără despre care aflăm că este inginer horticol. Ne spune că de doi ani acolo se dezvoltă o afacere de agricultură bio, dar că pănâ acum nu au vândut nimic din lavanda produsă. Suntem puţini contrariaţi: era vorba de a se construi o fabrică metalurgică. „Sunt angajaţi şi ingineri metalugişti în birourile de aici. Deci presupun că ideea nu a picat definitiv. Mai multe eu nu ştiu. Eu sunt angajată de anul trecut pentru aceste plantaţii de lavandă şi goji", spune Alina Popescu pentru sursa citata.

ArcelorMittal a fost forţat de Comisia Europeana să vândă şase fabrici din Europa pentru a primi aprobarea din partea autorităţilor de concurenţă a Uniunii Europene ca să achiziţioneze fabrica Ilva din Italia. Printre cele 6 fabrici se regăseşte şi fostul Sidex. Pe lângă diverse autorităţi arondate sau subordonate Comisiei Europene, tranzacţia trebuie aprobată şi de CSAT. Dat fiind că e cea mai mare fabrică de oţel de la graniţa estică a NATO, aceasta are rolul de a face conversia producţiei în folosul armatei, în cazul unui conflict militar. De aceea trebuie să ne asigurăm de seriozitatea cumpărătorului în ceea ce priveşte sănătatea economică a combinatului.

În altă ordine de idei, deoarece este totuşi o tranzacţie privată, vânzătorul alege cumpărătorul şi îl propune organismelor europene şi româneşti pentru validarea acestuia prin prisma criteriilor. Acestea au fost enunţate clar de Comisarul european pentru Competiţie, Margrethe Vestager care a declarat recent că se va asigura că viitorul „cumpărător îndeplineşte o serie de criterii predefinite, menite să garanteze că dispune de stimulente adecvate pentru a continua funcționarea combinatului. Cumpărătorul va trebui să demonstreze Comisiei că dispune de capacitate şi stimulente pentru a exploata combinatul pe termen lung. Cu alte cuvinte, vânzarea combinatului către un cumpărător care ar avea în vedere închiderea sa nu ar fi o soluție acceptabilă", a spus Vestager

Privim cu interes tranzacţia prin prisma seriozităţii cumpărătorului deoarece în joc sunt 6.500 de locuri de muncă şi bunăstarea economică a unui oraş care depinde vital de acest combinat ce avea 31.000 de angajaţi în 1999.

Declaraţiile îndrăzneţe ale reprezentantului Gupta, privind investiţiile de peste 300 de milioane în modernizarea acestui combinat, seamănă izbitor cu cazul Olteniţa, ceea ce ne obligă să înţelegem seriozitatea şi reputaţia cumpărătorului, soliditatea sa financiară, experienţa de management, intenţiile privind viitorul fabricii pentru garantarea locurilor de muncă.

Întrebat în conferinţa de presă despre matrapazlâcurile de la Olteniţa, d-ul Gupta pasează cu nonşalanţă răspunderea către fratele său: "(Olteniţa n.a.) a fost afacerea fratelui meu. Eu nu sunt foarte familiar cu acele afaceri... De fapt, deseară o să mă întâlnesc cu fratele meu după 10 ani."

Declaraţia pe cât de hilară pe atât de şocantă pentru dimensiunea sa percepută de om de afaceri strategic, a consemnat-o Nicoleta Rogojină în ediţia online a Monitorului de Galaţi de joi 8 noiembrie 2018, şi poate spune multe despre seriozitatea familiei.

Consternarea vine din raportările presei locale şi internaţionale, unde activitatea diferitelor firme este inseparabil legată de enumerarea celor trei fraţi Sanjeev, Alok şi Raj care formează familia Gupta.

De exemplu, Ziarul Financiar scria în 2010 „Transdanube Industries, companie care este deţinută prin offshore-ul Cobrom Investments Limited înregistrat în Cipru de familia indiană Gupta (fraţii Raj, Sanjeev şi Alok)", informaţie ce se regăseşte în alte zeci de articole din presă. Să fi uitat Sanjeev că e partener cu fraţii săi? S-ar putea ca lipsa de transparenţă corporatistă să nu fie chiar pe placul Comisiei Europene, care are un cuvânt de spus în alegerea cumpărătorului.

Aflat în ultimii ani într-o frenezie de cumpărături pe 4 continente, GFG Alliance a crescut mult, bineînţeles pe datorie, iar presa şi lumea financiară încep să își pună întrebări dacă nu cumva Gupta a fost prea ambiţios.

Este genul de om care încearcă să domine, să pară un mesia, să hipnotizeze și să se impună prin simpla prezență, fără să fie nevoie să dovedească ceva. Este exact profilul omului de vânzări de succes care vine și salvează situația. O și spune, întrun interviu pentru o publicație în limba engleză din India: „Opinia este că ar trebui să fim primiți cu brațele deschise, nu cu întrebări. Nu iau bani de la nimeni. Folosesc banii familiei. De unde vii tu? De unde ai banii? Astea sunt întrebări!?".

Și, totuși, realitatea este că sunt întrebări legitime, iar cele mai recente evoluții arată cu Gupta chiar folosește mai degrabă banii altora decât pe cei ai propriei familii. Şi modul în care a primit finanţare începe să ridice suspiciuni serioase în lumea vestică.

2,8 miliarde de dolari împrumutaţi vin de la fondul de investiţii elveţian GAM care recent, face, practic, primii paşi spre lichidare, spre suprinderea multora. Numai că, scrie ediția internațională a Financial Times, pentru GAM va fi greu să lichideze tot. Dacă i-a fost ușor să vândă anumite bonduri „bune" probabil îi va fi foarte greu să scape de tilturile cu care a mai rămas.

Pentru că vorbim despre datorii ale unor firme obscure sau chiar bonduri care au în spate doar promisiuni și proiecte. Promisiuni și proiecte. Vă amintiți? Exact ca la Oltenița.

Și comparația nu este deplasată pentru că cea mai mare parte din aceste titluri greu sau imposibil de vândut au fost generate de grupul Gupta.

Criza a fost declanşată de un angajat anonim care a anunţat conducerea şi organismele de control a pieţei de capital că practicile managerului de investiţii Tim Haywood, nu sunt conforme cu regulamentele.

Investigaţia internă a GAM a reliefat că Haywood nu a depus suficienţă diligenţă în a verifica anumite investiţii, a semnat contracte singur, chiar şi atunci când ar fi fost nevoie de două semnături, nu a împărtăşit intern documente importante de analiză, a încălcat politica de cadouri şi protocol pentru că nu a cerut aprobări prealabile, şi-a folosit emailul personal în scop de serviciu şi altele.

Aşa cum notează Evening Standard în data de 25 septembrie 2018, „aceste practici nocive sunt legate de investiţiile făcute în datoria privată, foarte dificil de vândut, emisă de o companie denumită GFG Alliance, controlată de magnatul oţelului Sanjeev Gupta, conform Bloomberg". De altfel, îngrijorarea este susţinută şi de Financial Times care notează acum câteva zile, pe 9 noiembrie 2018 că „sunt întrebări cum (Gupta n.a.) a reuşit să-şi finanţeze goana după cumpărături. Una dintre sursele de finanţare, conform documentelor publice, a fost GAM, care a deţinut o cotă semnificativă de cel puţin 2,8 miliarde dolari din finanţarea pentru companiile domnului Gupta." Din cauza acestei situaţii, acţiunile GAM s-au prăbuşit cu peste 66% şi se anunţa nori negrii la orizont atâta timp cât curg veştile proaste din investigaţia în curs.

Pentru noi, rămâne validă întrebarea: dacă această sursă de finanţare relativ „prietenoasă" s-a evaporat, cum îl vor trata finanţatorii clasici? Pentru o companie cu un grad de îndatorare de peste 10 ori, accesul la finanţare devine destul de anevoios. Alternativa este să te îndrepţi spre surse mai puţin clasice, unde trebuie să accepţi dobânzi prohibitive, ceea ce afectează negativ buna stare a companiilor şi automat duce la lipsa finanţării pentru investiţii, pentru cheltuielile de capitale, ceea ce concedieri, restrângere de activitate. Au bază reală promisiunile făcute la Galaţi? Cum se pot asigura autorităţile că Gupta este un cumpărător serios?

Dată fiind istoria de la Olteniţa, unde familia Gupta nu şi-a onorat promisunile grandioase făcute public timp de 11 ani de a investi 200 de milioane de euro şi a crea 500 de locuri de muncă în construcţia „celui mai modern combinat metalurgic", cum se poate asigura Comisia Europeană că promisiunile de la Galaţi sunt reale de această dată?

Am încercat să coroborăm declaraţiile de intenţii ale familiei Gupta cu realitatea financiară, dar nu am găsit nici un raport financiar şi nici o organigramă a grupului din surse directe. Există posibilitatea ca organismele europene să forţeze cumpărătorul la transparenţă corporatistă, dată fiind importanţa strategică a acestei achiziţii?

Prin ce instrumente poate Comisia Europeană să securizeze soliditatea investiţiei, ţinând cont că grupul Gupta are un grad foarte mare de îndatorare, iar accesul la finanţare pare problematic? Cum se poate asigura Comisia Europeană de abilitatea cumpărătorului de a asigura funcţionarea neîntreruptă a producţiei în cazul deteriorării condiţiilor de piaţă?

Dat fiind numărul de achiziţii recente, consideră Comisia Europeană ca Grupul Gupta este consolidat suficient financiar şi ca resurse umane, logistice, pentru a derula o investiţie de anvergura celei de la Galaţi? Poate Comisia Europenă să valideze capacitatea Gupta de a livra planul de investiţii pentru creşterea cu 50% a capacităţii de producţie şi repornirea unui furnal? În cazul în care nu are succes acest plan, combinatul se închide?