• Tweet

Într-o epocă în care marile imperii își disputau supremația teritorială, în subteranele spirituale ale continentului se cristaliza o forță nevăzută care avea să sfideze orice normă religioasă și socială stabilită. Istoria modernă a mișcărilor oculte nu poate fi înțeleasă pe deplin fără a analiza fenomenul „mântuirii prin păcat", o doctrină paradoxală care a unit destinele a două figuri mesianice controversate, Shabbetai Zevi și Jacob Frank, transformând erezia într-un instrument de infiltrare politică și socială.

Totul a început ca un seism religios în anul 1666, când Shabbetai Zevi, un rabin din Smirna cu o influență hipnotică asupra maselor, s-a proclamat salvatorul așteptat al poporului evreu. Succesul său fulminant a fost însă retezat de pragmatismul sultanului otoman, care i-a oferit o alegere radicală: execuția sau convertirea la Islam. Decizia lui Zevi de a îmbrățișa turbanul a șocat lumea, însă pentru adepții săi cei mai loiali, gestul nu a reprezentat o capitulare, ci o strategie divină de camuflaj. Astfel a apărut gruparea crypto-religioasă a Dönmeilor, o comunitate care mima perfect ritualurile musulmane în spațiul public, în timp ce în spatele ușilor închise păstrau o credință sabatistă bazată pe inversarea valorilor morale tradiționale.

Această sămânță a disimulării a găsit un sol fertil un secol mai târziu în Polonia, unde Jacob Frank a ridicat miza radicalismului la un nivel fără precedent. Frank, care se prezenta drept succesorul spiritual al lui Zevi, a dus conceptul de antinomianism la extrem, susținând că adevărata libertate spirituală se atinge doar prin încălcarea deliberată a tuturor legilor. Pentru frankiști, păcatul nu mai era o cădere, ci o scară către divinitate. În 1759, într-o manevră politică de o rară ingeniozitate, Frank și mii de adepți s-au convertit spectaculos la Catolicism. Această „trecere" colectivă le-a deschis porțile nobilimii și ale burgheziei europene, oferindu-le protecție în fața autorităților rabinice și permițându-le să formeze o rețea de influență care funcționa ca un stat în stat.

În cercurile de investigație istorică și ezoterică, ascensiunea frankismului este adesea legată de formarea primelor societăți secrete moderne. Se consideră că structura lor celulară, bazată pe secretomanie absolută și pe o identitate duală, a servit drept model pentru grupări precum Illuminati din Bavaria. Istoricii subliniază că mulți descendenți ai familiilor frankiste, integrați deja în elitele bancare și intelectuale ale Vienei, Varșoviei sau Frankfurtului, au jucat roluri esențiale în mișcările revoluționare ce au urmat. Prin infiltrarea în lojele masonice și utilizarea averilor acumulate pentru a finanța schimbări de paradigmă politică, moștenitorii lui Frank au demonstrat că o sectă mistică poate evolua într-o forță geopolitică discretă, capabilă să influențeze cursul evenimentelor din umbră, mult timp după dispariția liderilor săi carismatici.

Acest fenomen de infiltrare a alimentat, din păcate, și retorica antisemită și anti-masonică a vremii. Criticii conservatori și clerul catolic au început să lege succesul fulminant al acestor familii de o presupusă conspirație internațională, susținând că masoneria era doar un paravan pentru interesele unei elite care folosea idealurile de egalitate și progres pentru a-și consolida propria putere. În realitate, pentru descendenții frankiști, masoneria a reprezentat „scutul" care le-a permis să treacă de la statutul de paria religioși la cel de arhitecți ai noii ordini europene.

Să aprofundăm subiectele de mai sus în cele ce urmează, pentru a întelege ce impact au in societatea actuala si la implicarea marilor societati secrete în evenimentele actuale, care pot fi astfel decriptate mult mai lesne.

În anul 1626, în localitatea Smirna din Imperiul Otoman (actualul Izmir/Turcia), se năștea Sabbatai Zevi, fiu al unui negustor prosper. Reprezenta cea de-a cincea generație de evrei născuți în Imperiul Otoman, descendenți ai sefarzilor izgoniți din Spania. Sefarzii au dus Imperiul Otoman la un alt nivel tehnologic și cultural.

Sabbatai Zevi a avut parte de o educație sefardă, deși numele „Zevi” sugerează rădăcini așkenaze. A fost un student al Talmudului și Cabalei. La Smirna, în 1648, Sabbatai Zevi se proclamă pentru prima dată Mesia. În 1665, Sabbatai Zevi are parte de un eveniment care avea să-i schimbe destinul: întâlnirea la Alexandria (Egipt) cu Nathan din Gaza, un cananit filistin (palestinian, in acceptiunea de astazi). Nathan era un tânăr intelectual respectat, care a văzut în stările lui Sabbatai o dovadă a sfințeniei. Astfel i-a justificat încălcările repetate ale legii ca fiind necesare pentru a coborî în „tărâmul răului” și „a elibera scânteile divine captive acolo”. Convins că el va fi profetul, Nathan a trimis scrisori în toate comunitățile evreiești din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, anunțând că Mesia a sosit.

Sabbatai Zevi, convins de misiunea sa, pornește către Constantinopol pentru a-l detrona simbolic pe Sultan. E arestat punându-i-se în față două variante: ori se convertește la Islam, ori moare. Iar „Mesia Sabbatai Zevi” alege să se convertească, șocând efectiv lumea evreiască. Cel în care-și puseseră speranța atâția evrei era cel care-i trădase. 

Documentare video AICI, AICI si AICI

Nathan din Gaza a justificat convertirea la fel cum îi justificase încălcările legii sfinte. A susținut că Mesia trebuia să îndeplinească cea mai grea misiune, anume aceea de a coboarî personal în inima întunericului (Islamul, în viziunea lor de atunci) pentru a elibera ultimele scântei captive. Convertirea nu era văzută ca un abandon al credinței, ci ca o misiune de spionaj spiritual deoarece Mesia trebuia să „se îmbrace” în hainele dușmanului pentru a-l distruge din interior.

După convertire, Sultanul Mehmed al IV-lea l-a numit pe Sabbatai paznic al porților palatului, oferindu-i o pensie generoasă. Sabbatai a profitat de poziția sa pentru a-și păstra influența asupra celor care-i rămăseseră devotați: le spunea adepților săi că Islamul este doar o „manta” exterioară.

Împreună cu un grup de aproximativ 300 de familii care l-au urmat în convertire, a început să practice un amestec de ritualuri cabalistice și islamice. Se ruga în moschei, dar noaptea se întâlnea cu discipolii săi pentru a cânta psalmi și a celebra sărbători evreiești modificate. Această „duplicitate sacră” a devenit fundamentul identității Dönmeh. În realitate, Sabbatai Zevi încălca normele ambelor religii, a introdus sărbători noi, precum „Sărbătoarea Mielului” și a proclamat că, din moment ce lumea a fost mântuită de el, vechile norme morale au picat. 

În 1673, oamenii Sultanului l-au prins pe Sabbatai Zevi cântând psalmi ebraici împreună cu adepții săi și așa s-a ales cu exilul în cel mai îndepărtat punct de-atunci, în Muntenegru. Sabbatai moare după trei ani, la vârsta de 50 de ani, chiar în ziua sărbătorii evreiești de Yom Kippur. Adepții săi au considerat că nu a murit, ci a intrat în „ocultare”.

Mișcarea formată de el, Dönmeh, a continuat în forță după moartea sa. Dintr-o sectă mesianică s-a transformat într-o societate secretă. Membrii se căsătoreau doar între ei, având un comportament duplicitar, după învățăturile mentorului lor: musulmani în exterior, evrei în interior. Pe locurile unde își aveau casele construiau tuneluri si incaperi subterane unde se intalneau noaptea sa tina tot felul de ritualuri evreiești cabalistice.

În secolul al XVIII-lea, în Dönmeh are loc o schismă, apărând trei aripi ale sale: Isyaklar (Iacobiții, cei mai conservatoriți legați direct de primii convertiți), Karakașlar (radicalii care susțineau Baruchya Russo era reîncarnarea lui Zevi și care aveau o interpretare mai radicală a misticii) și Kapancılar (formată dion elita comercială mai liberală, deschisă spre ideile iluministe europene mai devreme decât restul populației).

Kapancılar este aripa Dönmeh care s-a dezvoltat cel mai mult, având o putere economică uriașă. A intrat profund în societatea turcă prin intermediul mișcărilor masonice, unele fondate chiar de membrii Dönmeh. Aceste medii au fost foarte importante deoarece au format o osatură secretă care, în final, a prăbușit Imperiul Otoman.

În 1908, la Salonic, centrul mișcării Dönmeh, apare organizația Comitetul Unității și Progresului (cunoscută ca Junii Turci), mișcare care dorea limitarea puterii Sultanului și constituționalismul. Liderii Junilor Turci proveneau ori direct din Dönmeh, ori din loje masonice ale membrilor Dönmeh. De exemplu, Mehmed Cavit Bey, care a devenit Ministru de Finanțe al Imperiului, este cel mai faimos exemplu de lider de origine Dönmeh din acea epocă.

Mai mult decât atât, cel care a ridicat Turcia modernă pe ruinele Imperiului Otoman, dar și cel care a pus capăt Califatului și cel care prectic a desființat Islamul în Turcia a fost Mustafa Kemal Atatürk. În vremea sa s-au pus bazele statului secular, religia a fost subminată și apar agresiunile față de cele mai spirituale mișcări din Islam.

Mustafa Kemal s-a născut la Salonic într-o casa apartinand cultului Dönmeh (actualmente, casa cu pancarta memorială este și Consulatul Turciei în Salonic). Cartierul din care face parte imobilul era zona rezidențială preferată de elitele musulmane și de comunitatea  din Salonic. În plus, casa lui Atatürk era situată foarte aproape de instituțiile și reședințele cheie ale elitei sabatane. 

Micul Mustafa era un Dönmeh. Tatăl său, Ali Rıza Efendi, a insistat ca fiul său să meargă la școala privată condusă Simon Zevi. Școală lui era considerată revoluționară: se predau matematicile, științe și limbi străine, folosind metode pedagogice moderne. Această educație l-a influențat masiv pe Mustafa Kemal, a pus bazele gândirii sale seculariste. O mare parte din aparatul lui Atatürk de mai târziu era compus din personalități aparținând Dönmeh.

Există, de asemenea, legături de netăgăduit între Dönmeh și Eteria (Filiki Eteria), mișcarea de eliberare a grecilor. Atât membrii Dönmeh, cât și liderii Eteriei erau influențați de ideile Iluminismului și, ulterior, de modelul Revoluției Franceze. Ambele grupuri doreau o reformă a sistemului opresiv otoman (dupa cum se poate documenta in video-urile cu linkurile de mai sus).

Salonicul a fost nucleul mișcării Dönmeh, dar și un centru major pentru Eterie. Membri ai elitei Dönmeh au susținut discret mișcările liberale din Balcani, deoarece acestea slăbeau structura conservatoare a Califatului. Personaje ale Dönmeh, așa cum s-a arătat anterior, s-au alăturat unor loji masonice din Salonic și Istanbul. Mulți lideri ai Eteriei (inclusiv Alexandru Ipsilanti) erau masoni. Lojile erau locurile unde aceste grupuri puteau interacționa fără a fi blocați de barierele religioase stricte. Într-un final, iată că mișcarea lui Sabbatai Zevi a fost cea care a alungat definitiv Sultanul din lumea aceasta.

Miscarea lui Zevi a avut un puternic impact in alta comunitate evreiasca, cea hasidică, la fel de legata de Cabala si Zohar. Relația dintre mesianismul radical al lui Sabbatai Zevi și ascensiunea Hasidismului reprezintă unul dintre cele mai fascinante și tensionate capitole ale istoriei evreiești, marcând trecerea de la trauma unei erezii colective la o reformă spirituală de masă. Deși despărțite de aproape un secol, cele două mișcări sunt legate printr-un fir invizibil de misticism, ambele extrăgându-și seva din Cabala Lurianică, însă cu finalități diametral opuse.

În urma apostaziei șocante a lui Sabbatai Zevi, care s-a convertit la Islam în 1666, lumea evreiască a rămas fragmentată și bântuită de spectrul eșecului. Sabatianismul lăsase în urmă o doctrină periculoasă, cea a „mântuirii prin păcat", care susținea că scânteile sfințeniei pot fi eliberate doar prin coborârea în abisul impurității. Această fractură spirituală a pregătit terenul pentru apariția lui Israel Baal Shem Tov, fondatorul Hasidismului, care a reușit să canalizeze aceeași energie mistică și entuziasm mesianic către o formă de manifestare acceptabilă în cadrul legii tradiționale.

Hasidismul a preluat de la predecesorii săi sabatieni figura centrală a liderului charismatic, transformând-o în instituția „Tzadik-ului". Totuși, spre deosebire de deviațiile antinomiene ale lui Zevi, liderii hasidici au insistat pe o sfințenie trăită prin bucurie și rugăciune extatică, fără a încălca poruncile religioase. Această asemănare structurală a alimentat inițial o suspiciune acerbă din partea elitei rabbinice tradiționale, Misnagdim, care vedeau în noua mișcare hasidică un sabatianism deghizat, gata să explodeze într-o nouă revoltă împotriva ordinii stabilite.

În final, succesul Hasidismului a constat în capacitatea sa de a „domestici" mesianismul exploziv al secolului al XVII-lea. Dacă adepții lui Zevi căutau o schimbare apocaliptică externă, hasidismul a oferit o mântuire interioară, mutând accentul de pe sfârșitul lumii pe transformarea cotidianului. Astfel, mișcarea hasidică nu a fost doar un succesor al fervorii mistice, ci și un antidot vital care a salvat iudaismul de la dezintegrarea provocată de trauma „mesiei fals".

Pentru a evita orice asociere cu „anarhia" morală a sabatienilor, liderii hasidici au construit un sistem de control comunitar extrem de riguros, transformând figura centrală a mișcării, Tzadik-ul (sau Rebbe), dintr-un simplu ghid spiritual într-un supraveghetor absolut al vieții cotidiene. Această structură de putere a funcționat ca un mecanism de protecție împotriva derapajelor doctrinare.

Spre deosebire de mișcarea lui Sabbatai Zevi, care s-a bazat pe impulsuri mesianice individuale și imprevizibile, Hasidismul a creat dinastii. Puterea s-a transmis ereditar, asigurând o continuitate stabilă și eliminând riscul ca un „profet" autoproclamat să apară de nicăieri și să destabilizeze comunitatea cu idei radicale.

Și dacă, de pildă, membri ai comunitatilor Dönmeh s-au infltrat in masoneria traditionala, alaturându-se anumitor loje (in special la Istanbul), sau chiar fondand unele noi în orase mai mici, asadar aderând la societatile secrete ale "altora", in ceea ce priveste hasidismul acesta isi avea de la sine propria structura secreta, functionand deja ca o societate secreta inchisa in sine, cu scopuri declarate, in sepecial de a facilita calea lui Meshiah ben David.

Liderii hasidici au impus coduri vestimentare stricte și reguli de conduită care marcau clar apartenența la grup. Această izolare auto-impusă față de lumea exterioară și față de alte curente evreiești a servit drept „cordon sanitar". Dacă sabatienii operau adesea în secret, mimând respectarea legii în timp ce o încălcau pe ascuns, hasidismul a mutat totul în spațiul public al curții rabbinice, unde fiecare gest al adeptului era vizibil.

Deși Hasidismul se hrănește din Cabala, liderii au restricționat accesul la textele ezoterice profunde pentru masele de adepți. Studiul mistic a fost „filtrat" prin pilde simple și povești morale, prevenind interpretările periculoase care îi conduseseră pe sabatieni la concluzia că păcatul este necesar pentru mântuire.

Practica de a călători la curtea Rebbe-ului pentru sfaturi (audiții private) a permis liderului să monitorizeze starea spirituală și psihologică a fiecărui adept. Această legătură personală a creat o loialitate atât de puternică încât orice deviere de la normele comunității era imediat sancționată prin excludere socială, o pedeapsă devastatoare în acea epocă.

Acesta este momentul când la 1721, la fix 100 de ani de la naștera lui Sabbatai Zevi, în Buchach (Polonia de est, acum Ucraina), se năștea Jakub Lejbowicz (Yankev Leybovitsh), într-o familie de negustori. Traiectoria celui care va deveni „Mesia” Jacob Frank - reîncarnarea lui Sabbatai Zevi - părea a fi una a unui evreu al vremii: în copilărie primise o educație religioasă de bază, după care s-a dedat comerțului. Nimic nu-l scotea în evidență. Tot în Polonia si tot pe teritoriul Ucrainei de astazi aparea si Hasidismul, de care am scris mai sus, o alta miscare mistica radicală.

Jan Doktór de la Jewish Historical Institute prezintă informații inedite ale copilăriei sale, care-l leagă de spațiul românesc. Când avea doar un an, părinții săi au fost acuzați de erezie sabatistă și, pentru a scăpa de persecuții, s-au refugiat în Țara Românească. A existat o perioadă în care familia a locuit la București și la Giurgiu. Un element interesant este cel al numelui său, anume Frank. În realitate nu e un nume, ci o poreclă. Jacob a fost crescut într-o tradiție a evreilor sefarzi și de aceea a primit porecla Frenk sau Frank, poreclă frecventă dată de evreii așkenazi sefarzilor. 

Documentare video AICI, AICI si AICI

În călătoriile sale ca negustor prin Imperiul Otoman, de unde se achiziționa mătase, dar si mirodenii asiatice, poposea adesea în Salonic, important centru negustoresc, unde comunitatea Dönmeh era pretutindeni. Așa a ajuns Jacob Frank la ideile lui Sabbatai Zevi. Anumiți istorici cred că Jacob Frank a jucat un rol de agent secret al Dönmeh, fiind trimis în spațiul polono-lituanian pentru a coordona infiltrarea prin convertire în Biserica Catolică. De aici se ajunge si la ipoteza "papilor" Dönmeh, intre care cea mai proeminenta figura ar fi Ioan Paul al II-lea, o ipoteză pe care o vom aborda spre finalul articolului.

În 1756, în localitatea Lanchrun, Frank și adepții săi sunt surprinși în timpul unei ceremonii religioase neortodoxe, în stilul celor ale lui Sabbatai Zevi. El a reușit să scape de arestare fugind în Moldova, unde a cerut protecția autorităților otomane, susținând că este supus turc. Inițial, în timp ce se afla în teritoriile controlate de otomani, Jacob Frank s-a convertit oficial la Islam în 1757, luându-și numele Iacob Ağa!

Jacob Frank s-a pomenit, cum spuneam, că este reîncarnarea lui Sabbatai Zevi, un Mesia venit "a doua oară". Pe Frank, la fostul Mesia l-a fascinat ideea de „mântuire prin păcat”. Dacă însă în cazul lui Sabbatai Zevi încălcarea legii ebraice a însemnat pronunțarea numelui sacru al lui Dumnezeu - YHVH, abolirea posturilor sau consumul de carne de porc, pentru Jacob Frank totul a pornit de la anumite chestiuni de sexualitate ale Dönmeh pe care le-a dus la niveluri greu de imaginat.

Mântuirea prin păcate grave, în cazul lui Frank, a fost justificată ca o necesitate deoarece „lumea este prea stricată pentru a fi salvată prin respectarea legilor divine”, motiv pentru care ea trebuie salvată prin încălcarea lor. Pentru Frank, lumea era o iluzie, traia intr-o iluzie, asa ca nefiind reala, nici păcatele nu erau reale. Iar exitenta in aceasta lume presupunea un experiment, asa ca existenta trebuia experimentata la maxim si "cum sa cunosti care e viata fara de pacat daca nu ai trait din plin pacatul, dus la extrem?" - cam aceasta era in esenta filosofia frankistă. Ca atare, frankismul devine presarat cu violuri, pedofilie, orgii sexuale de orice natura, cu parteneri multiplii, consum de sânge, inclusiv uman (conform unor relatari). Practic, Jacob Frank ar fi un soi de Jeffrey Epstein al timpurilor sale.

Documentare video AICI, AICI și AICI.

Spre disperarea lui Israel ben Eliezer (cunoscut sub numele de Baal Shem Tov sau Besht, fondatorul Hasidismului) a declarat că Tora este depășită și că el a venit să aducă o „nouă lege”. Mișcarea sa a devenit faimoasă și, în același timp infamă, pentru ritualurile care includeau orgii și schimburi de parteneri. Argumentul său? „Eliberarea sexuală face parte din procesul de purificare spirituală”.

Cum aminteam anterior, din anumite surse de documentare, pe langa orgii sexuale, promova violul, pedofilia, ba chiar ritualuri care implicau sange uman si mai ales sange de copii care ar fi dat o energie care sa contribuie la reversarea imbatranirii. Dezvoltând doctrina sa, Frank sustinea ca intreaga lume este o constructie cabalistică si ca sufletele persoanelor alese vin aici pentru a experimenta mai ales pacatul pentru ca in lumile superioare acesta nu exista. Asa ca, nu poti sa atingi perfectiunea si curatenia necesare daca nu experimentezi in prealabil raul suprem. Acesta era argumentul cu care Frank a capacitat o serie intreaga de elite materialiste de-a dreptul psihopate si le-a structurat in societati secrete in zona evreimii care s-a strecurat in toate zonele societatii si in mai toate religiile. Societati care au ajuns foarte bogate si care si astazi conduc planurile lumii.

Frank a știut să folosească tensiunile religioase din Polonia de atunci. În zona evreiască bătrînul Baal Shem Tov a căutat să izoleze cât mai mult comunitatea de „Mesia cel deviant”, așa că Frank a trecut sub "protectoratul" Bisericii Catolice.Susținând că frankiștii resping Talmudul, pe care catolicii îl urau, și că doctrina sa este mai aproape de creștinism, Jacob Frank a devenit protejatul clerului catolic, obținând o „imunitate” pentru sine și pentru adepții săi. Frank s-a convertit la catolicism atât pentru protecție, cât și pentru a infiltra Dönmeh în Biserica Catolică. În 1759, Frank și mii de adepți ai săi s-au convertit oficial la catolicism în Catedrala din Lvov. Regele Poloniei, August al III-lea, i-a fost naș de botez.

Nu după mult timp, Inchiziția a început să primească rapoarte conform cărora frankiștii nu se închinau lui Iisus Hristos, ci îl considerau pe Jacob Frank drept Meshiah. S-a aflat că aceștia continuau să practice ritualurile lor și „mântuirea prin păcat” în secret, folosind catolicismul doar ca adăpost. Sub amenintarile Inchizitiei, unii dintre foștii săi adepți au depus mărturie împotriva lui, acuzându-l de erezie.

În 1760, Frank a fost arestat și trimis la mănăstirea-fortăreață de la Częstochowa, cel mai sfânt loc al Poloniei, unde se află icoana Madonei Negre. Autoritățile au sperat că mediul monastic și izolarea îl vor forța să se căiască și să devină un creștin autentic. Doar că, deși era prizonier, regimul său nu a fost unul dur. I s-a permis să primească vizite de la fiica sa, Eva (pe care in realitate o chema Rachela), și chiar și de la un grup restrâns de adepți. 

Jacob Frank a petrecut 13 ani în detenție. În mișcarea sa, perioada de detenție i-a consolidat aura de „Mesia suferind”. Adepții săi au început să vadă Częstochowa ca pe un loc sfânt. Făceau pelerinaje pentru a fi aproape de liderul lor. Frank a folosit timpul petrecut acolo pentru a-și rafina doctrina, explicând că „prizonieratul” său era o etapă necesară pentru mântuirea lumii. Eliberarea din temniță a fost ca efect al unui eveniment istoric: în 1773 armata rusă a cucerit fortăreața Częstochowa.

După eliberare, Jacob Frank s-a mutat în Austria și apoi în Germania, unde și-a trăit restul vieții în lux, sub protecția unor nobili, pretinzând că este un „Baron” și continuând să conducă mișcarea din exil. La reședința sa din Germania și-a înființat o curte proprie. De altfel, adepții îi aduceau tribut și îl venerau exact ca pe un rege, fiind convinși că se află în proximitatea „adevăratului ales al lui Dumnezeu”.

După moartea sa, fiica lui, Eva (Rachela) Frank, a preluat conducerea mișcării, fiind singura femeie din istoria evreiască care a fost venerată ca o „divinitate” sau „Regină” de către un grup mesianic. Eva avea sa moara in Bulgaria, la Nikopole, peste Dunăre de Turnu Magurele. De altfel, incursiunile Evei in Tara Românească erau frecvente. Eva era fata din a doua casatorie a lui Jacob Frank. Acesta mai avea șase fiice dintr-o prima căsătorie care erau in bune relatii cu Eva si ai căror descendenți au devenit fie persoane extrem de importante in mediile de afaceri si mai ales bancar, fie inalti preoti ai bisericilor catolice si reformate.

Unul dintre urmasi a fost si Rabinul Kalischer (stră-strănepot al lui Jacob Frank), născut în Polonia, care s-a aflat in relatii excelente cu Mayer Amschel Rothschild, nascut la Frankfurt, care a fost un bancher evreu german și fondatorul dinastiei bancare Rothschild. Rabbi Zvi Hirsch Kalischer pe numele său complet era de fapt un rabin frankist care a promovat Sionismul si care sustinea intoarcerea evreilor frankisti, askenazi și sefarzi in Israel, grabirea construirii celui De al Treilea Templu după sacrificiul "vițicii roșii" fără de pată, ceea ce ar fi grabit sosirea lui Meshiah Ben David pe care il vedeau ca reincarnarea lui Jacob Frank, la randul lui reincarnarea lui Sabbatai Zevi. Corespondenta intre Kalischer si Rotschild a condus mai tarziu la Declaratia Balfour care a fost considerata actul de nastere al Israelului sionist modern.

Foarte interesant este ca multi dintre sabbatienii frankisti care s-au convertit la catolicism au "aderat" pe langa ordinul iezuiților, considerat a fi "armata secreta" a Vaticanului. O alta parte dintre acestia au format ulterior cu alte linii evreiesti askenaze impreuna cu "iezuitul" Adam Wisehaupt Ordinul Illuminati, in Bavaria, care a fost strans legat și inca este de societatati masonice dar si de societati secrete aflate la ordinul Vaticanului, definindu-i pre "creștinii sioniști" sau neo-cruciații, care au interes in grabirea apocalipsei si un tel comun cu sionistii în construirea celui de al Treilea Templu, deosebindu-se prin faptul ca ei cred ca nu un meshiah evreu va sosi ci este a doua venire a lui Iisus.

Marea infiltrare a frankistilor a continuat. După modelul regelui care a devenit nașul lui Jacob Frank, fiecare dintre adepții săi a fost nășit de un nobil polonez. Ca atare, membrii săi au intrat în nobilimea poloneză. Deoarece erau educați și aveau rețele comerciale bine stabilite, au devenit rapid avocați, medici, militari de rang înalt și birocrați. Cu toate că erau priviți cu suspiciune de Inchiziție, se bucurau de protecția regelui și a „nașilor lor” de rang înalt.

Cea mai mare victorie a frankiștilor a fost Constituția de la 3 Mai 1791, o constituție liberală care, de altfel, a fost prima de acest tip din Europa. Adam Mickiewicz, cel mai mare poet național al Poloniei, a cărui operă a amestecat misticismul cu patriotismul catolic, avea rădăcini frankiste prin mama sa.

La fel, Moses Dobruška, vărul lui Jacob Frank, s-a mutat la Paris în 1792, unde s-a alăturat Iacobinilor. Activitatea sa a constat în scrierea unor tratate despre „filozofia socială”, in care combină misticismul cu democrația radicală. A fost implicat în scandalul Companiei Indiilor și, din cauza suspiciunilor că ar fi fost spion austriac sau „dublu agent”, a sfârșit prin a fi ghilotinat în 1794.

Există și o teorie despre originile frankiste ale Papei Ioan Paul al II-lea, care s-a născut în Wadowice, un oraș din sudul Poloniei, foarte aproape de zonele unde frankismul fusese extrem de activ în secolul al XVIII-lea. Karol Wojtyla pe numele său a crescut într-o Polonie unde elitele frankiste erau încă prezentă în elitele intelectuale. Există indicii despre faptul că mama Papei, Emilia Kaczorowska, ar fi avut origini în comunitatea de evrei botezați din zona Cracoviei/Bielsko-Biała. Astfel s-ar explica si marile gesturi: primul Papă care a vizitat Marea Sinagogă din Roma și cel care i-a numit pe evrei „frații noștri mai mari”. 

Documentare video AICI, AICI si AICI.

(Articol documentat si sintetizat cu ajutorul AI folosind surse deschise Internet)