• Tweet

În anul de grație 1626, în localitatea Smirna din Imperiul Otoman (actualul Izmir/Turcia), se năștea Sabbatai Zevi, fiu al unui negustor prosper. A venit pe lume în cea de-a patra sau a cincea generație de evrei născuți în Imperiul Otoman, descendenți ai sefarzilor izgoniți din Spania după Reconquista. Sefarzii au dus Imperiul Otoman la un alt nivel tehnologic și cultural. Evreii sefarzi au venit nu doar cu știința business-ului, ci și cu întreaga rețea comercială pe care o aveau, cu legăturile lor, contribuind rapid la creșterea economică a Imperiului, la procese rapide de urbanizare și la creșterea clasei meșteșugărești.

Sabbatai Zevi a avut parte de o educație sefardă, deși numele „Zevi” sugerează rădăcini așkenaze. A fost un student strălucit al Talmudului și Cabalei, a șocat comunitatea din Smirna cu comportamentul său. La Smirna, în 1648, Sabbatai Zevi se proclamă pentru prima dată Mesia, dar comunitatea locală l-a expulzat. În 1665, Sabbatai Zevi are parte de un eveniment care avea să-i schimbe destinul: întâlnirea la Alexandria (Egipt) cu Nathan din Gaza, un cananit filistin. Nathan era un tânăr intelectual respectat, care a văzut în stările lui Sabbatai o dovadă a sfințeniei. Astfel i-a justificat „păcatele” (încălcările repetate ale legii) ca fiind necesare pentru a coborî în „tărâmul răului” și „a elibera scânteile divine captive acolo”. Convins că el va fi profetul, Nathan a trimis scrisori în toate comunitățile evreiești din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, anunțând că Mesia a sosit.

Sabbatai Zevi, convins de misiunea sa, pornește către Constantinopol pentru a-l detrona simbolic pe Sultan. E arestat punându-i-se în față două variante: ori se convertește la Islam, ori moare. Iar „Mesia Sabbatai Zevi” alege să se convertească, șocând efectiv lumea evreiască. Cel în care-și puseseră speranța atâția evrei era cel care-i trădase. 

Nathan din Gaza a justificat convertirea la fel cum îi justificase încălcările legii sfinte. A susținut că Mesia trebuia să îndeplinească cea mai grea misiune, anume aceea de a coboarî personal în inima întunericului (Islamul, în viziunea lor de atunci) pentru a elibera ultimele scântei captive. Convertirea nu era văzută ca un abandon al credinței, ci ca o misiune de spionaj spiritual deoarece Mesia trebuia să „se îmbrace” în hainele dușmanului pentru a-l distruge din interior.

După convertire, Sultanul Mehmed al IV-lea l-a numit pe Sabbatai „Kapıcıbaşı” (adică paznic al porților palatului), oferindu-i o pensie generoasă. Departe de a fi un musulman devotat, Sabbatai a profitat de poziția sa pentru a-și păstra influența asupra celor care-i rămăseseră devotați: le spunea adepților săi că Islamul este doar o „manta” exterioară.

Împreună cu un grup de aproximativ 300 de familii care l-au urmat în convertire, a început să practice un amestec de ritualuri cabalistice și islamice. Se ruga în moschei, dar noaptea se întâlnea cu discipolii săi pentru a cânta psalmi și a celebra sărbători evreiești modificate. Această „duplicitate sacră” a devenit fundamentul identității Dönmeh. În realitate, Sabbatai Zevi încălca normele ambelor religii, a introdus sărbători noi, precum „Sărbătoarea Mielului” și a proclamat că, din moment ce lumea a fost mântuită de el, vechile norme morale au picat. 

În 1673, oamenii Sultanului l-au prins pe Sabbatai Zevi cântând psalmi ebraici împreună cu adepții săi și așa s-a ales cu exilul în cel mai îndepărtat punct de-atunci, în Dulcingo (astăzi Ulcinj, în Muntenegru). Sabbatai moare după trei ani, la vârsta de 50 de ani, chiar în ziua sărbătorii evreiești de Yom Kippur (Ziua Ispășirii). Adepții săi au considerat că nu a murit, ci a intrat în „ocultare”.

Mișcarea formată de el, Dönmeh, a continuat în forță după moartea sa. Dintr-o sectă mesianică s-a transformat într-o societate secretă în toată regula. Membrii săi se căsătoreau doar între ei, având un comportament duplicitar, după învățăturile mentorului lor: musulmani în exterior, evrei în interior. Pe locurile unde își aveau casele construiau tuneluri si incaperi subterane unde se intalneau noaptea sa tina tot felul de ritualuri evreiești cabalistice.

În secolul al XVIII-lea, în Dönmeh are loc o schismă, apărând trei aripi ale sale: Isyaklar (Iacobiții, cei mai conservatoriți legați direct de primii convertiți), Karakașlar (radicalii care susțineau Baruchya Russo era reîncarnarea lui Zevi și care aveau o interpretare mai radicală a misticii) și Kapancılar (formată dion elita comercială mai liberală, deschisă spre ideile iluministe europene mai devreme decât restul populației).

Kapancılar este aripa Dönmeh care s-a dezvoltat cel mai mult, câștigând o influență teribilă ca efect al puterii sale economice. A intrat profund în societatea turcă prin intermediul mișcărilor masonice, unele fondate chiar de membrii Dönmeh. Aceste medii au fost foarte importante deoarece au format o osatură secretă care, în final, a prăbușit Imperiul Otoman.

În 1908, la Salonic, centrul mișcării Dönmeh, apare organizația Comitetul Unității și Progresului (cunoscută ca Junii Turci), mișcare care dorea limitarea puterii Sultanului și constituționalismul. Liderii Junilor Turci proveneau ori direct din Dönmeh, ori din loje masonice ale membrilor Dönmeh. De exemplu, Mehmed Cavit Bey, care a devenit Ministru de Finanțe al Imperiului, este cel mai faimos exemplu de lider de origine Dönmeh din acea epocă.

De asemenea, cel care a ridicat Turcia modernă pe ruinele Imperiului Otoman, dar și cel care a pus capăt Califatului și cel care prectic a desființat Islamul în Turcia a fost Mustafa Kemal, cunoscut acum cu numele Atatürk. În vremea sa s-au pus bazele statului secular, religia  afost aruncată în periferie și sunt cunoscute agresiunile față de cele mai spirituale mișcări din Islam (Sufi, de exemplu).

Mustafa Kemal s-a născut la Salonic într-o casa apartinand cultului Dönmeh (actualmente, casa cu pancarta memorială este și Consulatul Turciei în Salonic). Cartierul din care face parte imobilul era zona rezidențială preferată de elitele musulmane și de comunitatea  din Salonic. Mai mult, casa lui Atatürk era situată foarte aproape de instituțiile și reședințele cheie ale elitei sabatane. 

Micul Mustafa de atunci era un Dönmeh pe cinste: școala pe care a absolvit-o. Tatăl său, Ali Rıza Efendi, a insistat Mustafa să meargă la școala privată condusă de Şemsi Efendi (născut Simon Zevi), un membru proeminent al comunității Dönmeh. Respectiva școală era considerată revoluționară pentru acea vreme deoarece acolo se predau matematicile, științe și limbi străine, folosind metode pedagogice moderne. Această educație primită într-un mediu profund influențat de spiritul Dönmeh se consideră că a pus bazele gândirii sale seculariste de mai târziu. O mare parte din aparatul lui Atatürk era compus din personalități aparținând Dönmeh.

Există, de asemenea, legături de netăgăduit între Dönmeh și Eteria (Filiki Eteria), mișcarea de eliberare a grecilor. Atât membrii Dönmeh, cât și liderii Eteriei erau influențați de ideile Iluminismului și, ulterior, de modelul Revoluției Franceze. Ambele grupuri doreau o reformă a sistemului opresiv otoman.

Salonicul a fost nucleul mișcării Dönmeh, dar și un centru major pentru Eterie. Este documentat faptul că unii membri ai elitei Dönmeh au susținut discret mișcările liberale din Balcani, deoarece acestea slăbeau structura conservatoare a Califatului, care îi privea cu suspiciune. Mulți membri Dönmeh, așa cum s-a arătat anterior, s-au alăturat sau au fondat loji masonice din Salonic și Istanbul. În același timp, mulți lideri ai Eteriei (inclusiv Alexandru Ipsilanti) erau masoni. Lojile au servit drept "spațiu neutru" unde aceste grupuri puteau interacționa și schimba idei revoluționare fără a fi blocați de barierele religioase stricte.

Așadar, ce-a fost cu acest misterios Sabbatai Zevi? A fost doar un nebun sau chiar s-a infiltrat în Islam pentru a distruge Imperiul. Mișcarea lui Sabbatai Zevi a fost cea care a alungat definitiv Sultanul din lumea aceasta. A fost o conspirație, un model de ceea ce unii numesc „răzbunare evreiască” sau totul ține de spiritul vremurilor întrucât nu doar acolo totul s-a schimbat radical, ci în toată lumea. 

În 1721, la fix 100 de ani de la naștera lui Sabbatai Zevi, în Buchach (Polonia de est, acum Ucraina), se năștea Jakub Lejbowicz (Yankev Leybovitsh), într-o familie de negustori. Traiectoria celui care va deveni „Mesia” Jacob Frank - reîncarnarea lui Sabbatai Zevi - părea a fi una a unui evreu al vremii: în copilărie primise o educație religioasă de bază, după care s-a dedat comerțului. Nimic nu-l scotea în evidență. 

Jan Doktór de la Jewish Historical Institute prezintă informații inedite ale copilăriei sale, care-l leagă de spațiul românesc. Când avea doar un an, părinții săi au fost acuzați de erezie sabatistă și, pentru a scăpa de persecuții, s-au refugiat în Țara Românească. A existat o perioadă în care familia a locuit la București și la Giurgiu. Un element interesant este cel al numelui său, anume Frank. În realitate nu e un nume, ci o poreclă. Jacob a fost crescut într-o tradiție a evreilor sefarzi și de aceea a primit porecla Frenk sau Frank, poreclă frecventă dată de evreii așkenazi sefarzilor. 

Lungile sale călătorii ca negustor prin Imperiul Otoman, de unde se aproviziona cu mătase, poposeau cel mai des în zona Salonicului, important centru negustoresc, unde comunitatea Dönmeh era în floare. Așa a aprofundat Jacob Frank ideile lui Sabbatai Zevi, iar ideile mișcării Dönmeh au început să-l însuflețească. De fapt pare a fi ceva mai mult de atât, anumiți istorici sugerând că Jacob Frank a jucat un rol de agent secret al Dönmeh, fiind trimis de aceștia în spațiul polono-lituanian pentru a coordona infiltrarea prin convertire în Biserica Catolică.

Ulterior, în 1756, în localitatea Lanchrun (Iane), Frank și adepții săi au fost surprinși în timpul unei ceremonii religioase neortodoxe, în stilul celor ale lui Sabbatai Zevi. El a reușit să scape de arestare fugind înapoi peste graniță, în Moldova, unde a cerut protecția autorităților otomane, susținând că este supus turc. Foarte puțină lume știe că inițial, în timp ce se afla în teritoriile controlate de otomani, Jacob Frank s-a convertit oficial la Islam în 1757, luându-și numele Iacob Ağa!

Jacob Frank s-a trezit, cum spuneam, că este reîncarnarea lui Sabbatai Zevi, un Mesia venit "a doua oară". Pe Frank, la fostul Mesia l-a fascinat ideea de „mântuire prin păcat”. Dacă însă în cazul lui Sabbatai Zevi încălcarea legii ebraice a însemnat pronunțarea numelui inefabil (nume sacru al lui Dumnezeu - YHVH), abolirea posturilor sau consumul de grăsimi interzise, la Jacob Frank totul a pornit de la anumite elemente dubioase de sexualitate ale Dönmeh pe care le-a dus la niveluri greu de imaginat chiar și pentru vremurile de promiscuitate de azi.

Mântuirea prin păcate groaznice, în cazul lui Frank, a fost justificată ca o necesitate deoarece „lumea este prea stricată pentru a fi salvată prin respectarea legilor divine”, motiv pentru care ea trebuie salvată prin încălcarea lor sistematică. Spre disperarea lui Israel ben Eliezer (cunoscut sub numele de Baal Shem Tov sau Besht, fondatorul Hasidismului) a declarat că Tora este depășită și că el a venit să aducă o „nouă lege”. Mișcarea sa a devenit faimoasă și, în același timp infamă, pentru ritualurile care includeau orgii și schimburi de parteneri. Argumentul său? „Eliberarea sexuală face parte din procesul de purificare spirituală”.

De asemenea, pe langa orgii sexuale, promova violul, pedofilia, ba chiar ritualuri care implicau sange uman si mai ales sange de copii care ar fi dat o energie care sa contribuie la reversarea imbatranirii. Frank sustinea ca intreaga lume este o iluzie si ca sufletele vin aici pentru a experimenta, mai ales pentru a experimenta pacatul pentru ca in lumile superioare acesta nu exista. Asa ca, nu poti sa atingi perfectiunea si curatenia necesare daca nu experimentezi in prealabil raul suprem. Acesta era argumentul cu care Frank a capacitat o serie intreaga de elite materialiste de-a dreptul psihopate si le-a structurat in societati secrete in zona evreimii care s-a strecurat in toate zonele societatii si in mai toate religiile. Societati care au ajuns foarte bogate si care si astazi conduc planurile lumii.

Frank a pus la bătaie capacitățile sale de bun vânzător și, automat, de profitor al oricăror fracturi identificate. În cazul său, a știut să folosească tensiunile sociale și religioase din Polonia de atunci. Întrucât în zona evreiască bătrînul Baal Shem Tov a căutat să izoleze cât mai mult comunitatea de „Mesia cel deviant”, Frank a trecut sub protectoratul Bisericii Catolice. Mișcarea, din perspectiva lui Frank, a fost genială, întrucât a dat clerului catolic polonez ceea ce-și dorea: susținând că frankiștii resping Talmudul, pe care catolicii îl urau, și că doctrina sa este mai aproape de creștinism, Jacob Frank a devenit protejatul clerului catolic, obținând o „imunitate” pentru sine și pentru adepții săi. Chestiunea e discutabilă prin prisma unor informații contradictorii care circulă în spațiul evreiesc: unii susțin că Frank s-a convertit la catolicism pentru protecție, alții că, de fapt, de la început urmărea asta, ca efect al contactelor sale cu Dönmeh.

În 1759, Frank și mii de adepți ai săi s-au convertit oficial la catolicism în Catedrala din Lvov. Regele Poloniei, August al III-lea, i-a fost naș de botez. Această mișcare i-a oferit protecție legală împotriva excomunicării din partea rabinilor ortodocși. În perioada respectivă, a-i aduce pe evrei „pe calea cea bună” se considera a fi un gest care asigură mântuirea. Avem exemplul celebru al lui Martin Luther, care a „reformat” creștinismul crezând că evreii nu se creștinează din cauza corupției Bisericii Catolice, iar după ce s-a rupt de Roma, văzând că evreii nu dau buzna în noua sa invenție „necoruptă”, a devenit un antisemit acerb. 

La fel ca și Sabbatai Zevi, Frank este prins de autoritățile catolice și dovedit că nu este bun creștin. Inchiziția și autoritățile bisericești au început să primească rapoarte conform cărora frankiștii nu se închinau lui Iisus Hristos, ci îl considerau pe Jacob Frank drept adevăratul Dumnezeu întrupat. S-a aflat că aceștia continuau să practice ritualurile lor bizare și „mântuirea prin păcat” în secret, folosind catolicismul doar ca pe o mască protectoare. Unii dintre foștii săi adepți, deziluzionați sau speriați de radicalismul lui, au depus mărturie împotriva lui, acuzându-l de erezie și de faptul că îi manipulează pe catolici.

În 1760, la doar un an după marea sa convertire, Frank a fost arestat și trimis la mănăstirea-fortăreață de la Częstochowa, cel mai sfânt loc al Poloniei (unde se află icoana Madonei Negre). Autoritățile au sperat că mediul monastic și izolarea îl vor forța să se căiască și să devină un creștin autentic. Doar că, deși era prizonier, regimul său nu a fost unul dur. I s-a permis să primească vizite de la fiica sa, Eva (pe care in realitate o chema Rachela), și chiar și de la un grup restrâns de adepți. 

Jacob Frank a petrecut 13 ani (între 1760 și 1773) în detenție. Departe de a-i distruge mișcarea, perioada i-a consolidat aura de „Mesia suferind”. Adepții săi au început să vadă Częstochowa ca pe un loc sfânt. Ei făceau pelerinaje la zidurile fortăreței pentru a fi aproape de liderul lor. Frank a folosit timpul petrecut acolo pentru a-și rafina doctrina, explicând că „prizonieratul” său era o etapă necesară pentru mântuirea lumii (o metaforă pentru leitmotivul divinității captive în materie).

Eliberarea din temniță nu i-a venit din motive de corecție sau de ispășire a pedepsei, ci ca efect al unui eveniment istoric: în 1773 armata rusă a cucerit fortăreața Częstochowa. Astfel, generalul rus Bibikov l-a eliberat pe Frank, atât din motive politice cât și din rațiunea că rușii nu aveau niciun interes să mențină în detenție un „eretic” al bisericii catolice poloneze.

După eliberare, Jacob Frank s-a mutat în Austria și apoi în Germania, unde și-a trăit restul vieții în lux, sub protecția unor nobili, pretinzând că este un „Baron” și continuând să conducă mișcarea din exil. Cei 13 ani de închisoare au fost transformați de aparatul său de propagandă într-o legendă despre rezistență și putere divină. La reședința sa din Germania și-a înființat o curte proprie, demnă de un adevărat rege. De altfel, adepții îi aduceau tribut și îl venerau exact ca pe un rege, fiind convinși că se află în proximitatea „adevăratului ales al lui Dumnezeu”.

După moartea sa, fiica lui, Eva (Rachela) Frank, a preluat conducerea mișcării, fiind singura femeie din istoria evreiască care a fost venerată ca o „divinitate” sau „Regină” de către un grup mesianic. Eva avea sa moara in Bulgaria, la Nikopole, peste Dunăre de Turnu Magurele. De altfel, incursiunile Evei in Tara Românească erau frecvente. Eva era fata din a doua casatorie a lui Jacob Frank. Acesta mai avea șase fiice dintr-o prima căsătorie care erau in bune relatii cu Eva si ai căror descendenți au devenit fie persoane extrem de importante in mediile de afaceri si mai ales bancar, fie inalti preoti ai bisericilor catolice si reformate.

Unul dintre urmasi a fost si Rabinul Kalischer (stră-strănepot al lui Jacob Frank), născut în Polonia, care s-a aflat in relatii excelente cu Mayer Amschel Rothschild, nascut la Frankfurt, care a fost un bancher evreu german și fondatorul dinastiei bancare Rothschild. Rabbi Zvi Hirsch Kalischer pe numele său complet era de fapt un rabin frankist care a promovat Sionismul si care sustinea intoarcerea evreilor frankisti, askenazi și sefarzi in Israel, grabirea construirii celui De al Treilea Templu după sacrificiul "vițicii roșii" fără de pată, ceea ce ar fi grabit sosirea lui Meshiah Ben David pe care il vedeau ca reincarnarea lui Jacob Frank, la randul lui reincarnarea lui Sabbatai Zevi. Corespondenta intre Kalischer si Rotschild a condus mai tarziu la Declaratia Balfour care a fost considerata actul de nastere al Israelului sionis modern.

Foarte interesant este ca multi dintre sabbatienii frankisti care s-au convertit la catolicism au "aderat" pe langa ordinul iezuiților, considerat a fi "armata secreta" a Vaticanului. O alta parte dintre acestia au format ulterior cu alte linii evreiesti askenaze impreuna cu "iezuitul" Adam Wisehaupt Ordinul Illuminati, in Bavaria, care a fost strans legat și inca este de societatati masonice dar si de societati secrete aflate la ordinul Vaticanului, definindu-i pre "creștinii sioniști" sau neo-cruciații, care au interes in grabirea apocalipsei si un tel comun cu sionistii în construirea celui de al Treilea Templu, deosebindu-se prin faptul ca ei cred ca nu un meshiah evreu va sosi ci este a doua venire a lui Iisus.

Întorcandu-ne la „marea convertire”, după modelul regelui care a devenit nașul lui Jacob Frank, fiecare dintre adepții săi a fost nășit de un nobil polonez. Astfel, membrilor săi li s-a deschis calea către intrarea în nobilimea poloneză, de unde s-au ridicat precum o clasă aparent integrată, dar distinctă. Deoarece erau educați și aveau rețele comerciale bine stabilite, au devenit rapid avocați, medici, militari de rang înalt și birocrați. Cu toate că erau priviți cu suspiciune de Inchiziție, se bucurau de protecția regelui și a „nașilor lor” de rang înalt.

Probabil cea mai mare victorie a frankiștilor a fost Constituția de la 3 Mai 1791, o constituție liberală care, de altfel, a fost prima de acest tip din Europa. Cea mai mare parte a celor care au susținut-o erau frankiști. Adam Mickiewicz, cel mai mare poet național al Poloniei, a cărui operă a amestecat misticismul cu patriotismul catolic, avea rădăcini frankiste prin mama sa. Influența infiltraților frankiști a devenit copleșitoare la nivelul societății poloneze. 

Membrii familiei Wolowski, descendenți direcți ai frankiștilor botezați, au jucat roluri cheie în transformarea Poloniei dintr-un stat feudal într-unul modern. Franciszek Wołowski a fost un jurist și politician influent care a militat pentru reforme constituționale și drepturi civile în Polonia. Descendenții acestor familii au fost extrem de activi în Insurecția de la 1830 împotriva Imperiului Rus. Însă pentru ei, lupta pentru independența Poloniei nu era ceva care ținea de atașament, ci de dorința de a aplica ideile de libertate pe care le absorbiseră din masonerie și cercurile intelectuale europene.

Moses Dobruška, vărul lui Jacob Frank, era cunoscut sub mai multe identități: Franz Thomas von Schönfeld în Austria sau Junius Frey în Franța. Mutat la Paris în 1792, s-a alăturat Iacobinilor, tabăra cea mai radicală a revoluției. Activitatea sa a constat într-o agitație continuă, scriiind tratate despre „filozofia socială” și încercând să combine misticismul cu democrația radicală. A fost implicat în scandalul Companiei Indiilor și, din cauza suspiciunilor că ar fi fost spion austriac sau „dublu agent”, a sfârșit prin a fi ghilotinat în 1794, alături de Danton. Există mult mai multe exemple, pe care le veți putea găsi dacă veți aprofunda subiectul.

Exact ca și frații lor Donmeh, frankiștii s-au infiltrat masiv în lojele masonice din Germania, Austria și Franța. De ce? Masoneria oferea un spațiu secret și egalitarist, perfect pentru cineva care purta o identitate dublă (catolic la suprafață, frankist în interior). Prin intermediul acestor loje, ei au promovat ideile iluminismului radical, care vizau limitarea puterii Monarhiei și a Bisericii Catolice tradiționale. Ca idee, potriveala ideologică a Dönmeh și a frankiștilor cu masoneria era de unu-la-unu. Atât Dönmeh cât și frankiștii merg pe ideea că „tot ce a fost construit trebuie dărâmat pentru ca Dumnezeu să poată reconstrui”. Solve et coagula!

Mentalitatea rezultată din credința lor duală i-a făcut aliați naturali ai oricărei mișcări care dorea să răstoarne Ancien Régime. Deși oficial erau catolici, prin activitatea lor politică liberală și seculară, ei au contribuit la slăbirea definitivă a controlului politic pe care Biserica îl exercita asupra statului. Acestea au fost cele mai palpabile efecte ale infiltrării.

Există și o teorie despre originile frankiste ale Papei Ioan Paul al II-lea. Karol Wojtyła (Ioan Paul al II-lea) s-a născut în Wadowice, un oraș din sudul Poloniei, foarte aproape de zonele unde frankismul fusese extrem de activ în secolul al XVIII-lea. El a crescut într-o Polonie unde elitele frankiste erau încă prezentă în elitele intelectuale. Cea mai bună prietenă de familie a Papei și persoana care l-a influențat masiv în tinerețe a fost Anna-Teresa Tymieniecka, care provenea dintr-o familie cu rădăcini în nobilimea poloneză de origine frankistă. Există însă cercuri care vorbesc inclusiv despre faptul că mama Papei, Emilia Kaczorowska, ar fi avut origini în comunitatea de evrei botezați din zona Cracoviei/Bielsko-Biała. Astfel s-ar explica si marile gesturi: primul Papă care a vizitat Marea Sinagogă din Roma și cel care i-a numit pe evrei „frații noștri mai mari”.