• Tweet

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (1754-1838, născut şi mort la Paris), pe scurt, Talleyrand a fost unul dintre cei mai mari (şi longevivi) politicieni ai Franţei din toată istoria sa bogată în mari oameni de stat: Ludovic al XIV-lea, Richelieu, Napoleon I, Charles de Gaulle etc.

De-a lungul a opt ani, Talleyrand a fost al doilea om al imperiului napoleonian şi, de departe, principalul său diplomat. Fusese deja o mare figură în două regimuri anterioare, l-a sprijinit pe Napoleon în ascensiunea sa şi tot el a fost cel care l-a scos din istorie. Despre Talleyrand s-au scris sute de cărţi. Omul rămâne un subiect aparte în toate studiile de politologie, administraţie şi, mai ales, diplomaţie. Vorbele lui de spirit despre secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, femei, Napoleon, conversaţie, revoluţie, morală, guvernare etc. au făcut deliciul contemporanilor şi continuă să încânte şi astăzi prin luciditate, realism, inteligenţă, umor, paradox şi pur cinism uneori. Talleyrand e şi azi un fel de „tată" sau „bunic" al diplomaţilor de pretutindeni.

Am mai tradus câteva aforisme ale lui Talleyrand despre America de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, unde a fost refugiat (1794-1796). Dar opera sa „de spirit", orală (colportată) şi scrisă, este imensă. Iată acele aforisme:

„Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (SUA - n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui."
„Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală şi va veni un moment în care, având cu Europa comunicaţii mai uşoare graţie unor noi descoperiri, ea va dori să-şi spună cuvântul în treburile noastre şi să se amestece în ele."
„Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva."
„Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost" (Talleyrand en verve - mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

Francezii au avut mari regi, împăraţi, comandanţi de oşti : Clovis I (domnie 481-511), care cucereşte cea mai mare parte a Galiei şi se converteşte la creştinism; Carol cel Mare (Charlemagne - domnie 768-814), fiu al lui Pepin cel Scurt, măreşte considerabil regatul francilor şi este încoronat de Papa Leon al III-lea la Roma, la 25 decembrie 800, împărat al Occidentului; Ludovic al IX-lea, zis Ludovic cel Sfânt (Saint Louis - domnie 1226-1270), canonizat în 1297; Francisc I, „părintele şi restauratorul literelor" (domnie 1515-1547), îi aduce în Franţa pe Andrea del Sarto, Benvenuto Cellini şi Leonardo da Vinci, pe care-l numeşte „tatăl meu", şi este considerat regele emblematic al Renaşterii franceze; Henric al IV-lea (domnie 1589-1610), primul rege al Franţei din casa capeţiană de Bourbon, pune capăt Războaielor Religioase de 30 de ani prin Edictul de Pacificare de la Nantes, care autorizează cultul protestant; Ludovic al XIV-lea („Regele Soare", domnie 1643-1715) ridică Franţa la rangul de mare putere; Napoleon I (primul împărat al francezilor, domnie 1804-1814, după ce fusese prim consul 1799-1804, „Micul caporal", „Marele general"); Napoleon III (preşedinte şi împărat 1848-1870 - primul preşedinte al Republicii ales prin vot universal masculin şi ultimul împărat al francezilor 1852-1970); Charles de Gaulle („Salvatorul Franţei" în timpul celui de-al doilea război mondial) conduce Franţa între 1944 şi 1946, între 1985 şi 1959, şi este preşedinte între 1959 şi 1969 - ultimul mare om de stat francez. În secolul XX, Franţa i-a mai avut pe Georges Clemenceau, Léon Blum, François Mitterrand şi Philippe Séguin.

Francezii au avut şi mari prim-miniştri, miniştri de Finanţe, mari diplomaţi. Talleyrand, de mai multe ori prim-ministru şi ministru de Externe, este, alături de Richelieu, Mazarin sau Colbert, unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi. Cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis de Richelieu, 1585-1642) a fost principalul ministru (nu se inventase încă titulatura de prim-ministru) al regelui Ludovic al XIII-lea între 1624 şi 1642 şi este considerat fondatorul statului francez modern. Cardinalul Richelieu a fost urmat direct de cardinalul Mazarin (Jules Raymond Mazarin - Giulio Raimondo Mazzarino 1602-1661), care a fost principalul ministru (1643-1651) al Anei de Austria, mama şi regenta regelui Ludovic al XIV-lea şi, în continuare, până la moartea sa, principalul ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), secretar de stat al Casei Regale, controlor general de Finanţe şi al treilea ministru principal al lui Ludovic al XIV-lea între 1661 şi 1683, a fost creatorul „intervenţionismului" şi al „mercantilismului" în politica economică a statului, transformând Franţa într-o mare putere politică, economică şi militară.

Dar să revenim la opera „aforistică" a lui Talleyrand din care cităm în continuare:

„Există trei feluri de a şti : a şti propriu-zis, a şti să trăieşti şi a şti să faci. Ultimele două te dispensează, în general, de primul."
„Cuvintele Republică, Libertate, Egalitate, Fraternitate erau scrise pe toate zidurile, dar lucrurile pe care le exprimă ele nu erau nicăieri."
„Toată tinereţea mea a fost orientată către o profesiune (clericală - n.n.) pentru care nu aveam nici o chemare."
„L-am iubit pe Napoleon. M-am ataşat chiar de persoana lui, în ciuda defectelor pe care le avea. La început, m-am apropiat de el graţie acelei atracţii irezistibile pe care o exercită orice adevărat geniu. Faptele lui bune au născut în mine o sinceră recunoştinţă. De ce m-aş teme s-o spun ? M-am bucurat de gloria lui şi de reflexele pe care le aruncă ea asupra celor care îl ajutau în nobila sa minsiune. Pot şi să mărturisesc că l-am slujit cu devotament şi, atât cât a depins de mine, cu un devotament luminat. Pe vremea în care putea să audă adevărul, i-l spuneam cu toată loialitatea mea. I l-am spus şi mai târziu, atunci când trebuia să te foloseşti de menajamente pentru a-l face să-i parvină. Dizgraţia pe care mi-a cauzat-o francheţea justifică, în faţa conştiinţei mele, faptul că m-am despărţit de politica lui mai întâi şi apoi de persoana lui, atunci când ajunsese în punctul în care punea în pericol destinul patriei mele."
„O spun şi o repet cu fruntea sus : n-a existat niciodată vreun conspirator primejdios împotriva lui (Napoleon - n.n.) altul decât el însuşi. Cu toate astea, a făcut să se exercite asupra mea cea mai odioasă supraveghere în ultimii ani ai domniei sale. Aproape că aş putea aduce această supraveghere ca probă a imposibilităţii în care m-aş fi găsit de a conspira chiar dacă mi-aş fi dorit s-o fac."
„Sunt întotdeauna vorbit ori prea de bine, ori prea de rău : mă bucur de onoarea exagerării."
„N-am conspirat în viaţă decât în epocile în care aveam complice majoritatea Franţei şi în care încercam, dimpreună cu ea, să-mi salvez patria."
„Am ieşit din treburile statului numai atunci când ele nu mai existau."
„O bibliotecă bună e de ajutor la toate stările sufleteşti."
„Fericirea unui bărbat îndrăgostit e extremă pentru că se bazează pe o realitate aflată în domeniul imaginaţiei."
„Am în mine ceva inexplicabil care poartă ghinion guvernelor care mă neglijează."
„O monarhie trebuie să fie guvernată cu democraţi, iar o republică, cu aristocraţi."
„Oamenii merituoşi au adesea nenorocul de a nu găsi ocazia de a se face cunoscuţi. Dar proştii sunt mult mai nefericiţi, căci ocazia nu le lipseşte niciodată."
„Mijlocul cel mai onest de a-ţi repara greşelile este să ai curajul de a le recunoaşte."
„Fără libertatea presei nu există regim reprezentativ."
„Financiarii nu-şi fac bine afacerile decât atunci când statul le face prost pe ale lui."
„E mai rău decât o crimă, e o greşeală." (În legătură cu asasinarea ducelui d'Enghien)
„Politicii îi va fi foarte greu să devină o ştiinţă."
„Domnilor, sunt poate singurul care nu cere nimic. Un mare respect, iată tot ce vreau eu pentru Franţa. Ea e destul de puternică prin resursele ei, prin întinderea ei, prin numărul şi mintea locuitorilor ei, prin provinciile ei care se continuă, prin administraţia ei unitară, prin mijloacele de apărare cu care natura şi meşteşugul i-au garantat frontierele. Eu nu vreau nimic, vă repet. Şi vă aduc imens." (Cuvântul de deschidere la Congresul de la Viena din 1815)(op. cit.)

Cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, România a fost francofonă şi francofilă. Marea dinastie românească a Brătienilor şi prietenul ei, celebrul Eugeniu Carada, au avut neîntrerupt sprijinul Franţei. În a doua jumătate a secolului XX am fost vrând-nevrând aliaţii sovieticilor. Astăzi, românii au devenit anglofoni şi americanofili, şi nu jură decât pe economia germană. Convieţuirea cu Imperiul Otoman ne-a învăţat să fim mereu cu cei mai puternici. Tabloul politic planetar e în aşteptarea unui mare cutremur, cu războaie şi catastrofe de tot felul. Pe cine se vor sprijini mâine oamenii politici români şi România?

Petru Romoşan