• Tweet

Tiff-ul de anul acesta îl premiază pentru întreaga activitate pe genialul Oliver Stone. Fixat cumva psihologic în 1960, Stone a "călătorit" în timp în numeroase filme pentru a-și prezenta interpretarea neclintită și adevărată a unei perioade tulburi, provocate de sex, droguri și un război nesfârșit.

Deși a regizat primul său film în 1974 și a câștigat un premiu Oscar pentru scenariu patru ani mai târziu, a trebuit să aștepte până la „Platoon" (1986) pentru a câștiga recunoașterea numelui și respectul tuturor cineaștilor și criticilor. Dar, odată ajuns pe harta succesului, Stone a realizat o serie de filme excepționale care i-au consolidat poziția în ierarhia mondială a cinematografiei: unul dintre cei mai valoroși regizori de la Hollywood. Au contribuit la acest piedestal filme de excepție: „Wall Street" (1987), „Born on the Fourth of July" (1989). și „JFK" (1991). „Natural Born Killers" (1994), „U-Turn" (1997) și „Alexander" (2004). Nu există nici un dubiu că locul lui Stone în istoria cinematografiei este unic.

Globaliștii și noii cenzori ai artei sunt, așa cum era și de așteptat, împotriva acestei alegeri, în opinia mea, absolut extraordinară. De ce? E simplu. Oliver Stone a fost un artist preocupat în mod radical de acțiunile distructive ale țării pe care o iubește. În plus, valoarea filmelor lui e, oricum, peste capacitatea de înțelegere a acestor "corecți politic", în stare să distrugă la propriu și la figurat, price operă de artă...

Mi-am adus aminte că am citit de curând părerea unei cititoare despre cartea "Un Stradivarius de la Goebbels". Scrie cu curajul pe care ți-l dă adevărul: anume, despre politizarea artei în perioade tulburi.

"Un Stradivarius de la Goebbels" are un subiect delicat, tratat într-o manieră care e posibil să ridice sprâncene. Depășește facila abordare bine versus rău și prezintă o perspectivă subiectivă a unei artiste emblematice pentru relația dintre Germania nazistă și Japonia celui de-al Doilea Război Mondial: Nejiko Suwa e o tânără muziciană sosită în Europa care primește cadou o presupusă vioară Stradivarius chiar de la Goebbels.

Nejiko Suwa primește o vioară de la Goebbels, „acest dar oficial, simbol al unității dintre popoarele noastre" cum spune chiar el în cadrul ceremoniei, iar controversa legată de proveniența viorii o urmărește pe artistă chiar și după moarte: a fost ea confiscată brutal de la un evreu deportat și care și-a găsit sfârșitul într-un lagăr? Apropo de aspectul instrumentelor muzicale confiscate, o altă noutate pentru mine a fost Herbert Gerigk, personaj în carte și ditamai personajul istoric sinistru în viața reală, niciodată ajuns în fața justiției pentru faptele sale: el este autorul unui Dicționar al evreilor în muzică (1944) care își propunea devalorizarea reprezentanților culturali pe care, bineînțeles, îi desconsidera și încerca să-i anuleze tocmai prin această publicație. Gerigk este cel care a dus nebunia asta mai departe, confiscând din țările ocupate tot ce constituia bun cultural și transportând în Germania instrumente muzicale și obiecte de artă - câteva zeci de mii de articole doar din Franța.

"Un Stradivarius de la Goebbels" este o lectură obligatorie pentru o perspectivă pertinentă asupra politizării artei și-a folosirii în scop propagandistic a creatorilor de cultură de orice fel, valabilă pentru reflecție și autoreflecție și-n contextul războaielor trecute, dar și-n al celor prezente. Asta pentru că ridică o serie complexă de problematici necesar a fi discutate și înțelese dincolo de impulsul emoțional, intim, personal.

Când Nejiko Suwa se duce în buncărul lui Hitler pentru a-l binedispune pe finalul războiului, lovită de mizeria în care acesta se ascundea alături de apropiați, a fost ea o unealtă artistică autosuficientă și autonomă sau una pur politică, supusă unui regim care a susținut-o vizibil? Când „distrugerea și moartea triumfau pretutindeni" în Europa tinereții ei, iar ea cânta și era fericită pe plan personal și profesional, sfida prin simpla existență în acel context tragedia istorică de amploare a acelor ani? Era datoria ei să fie de partea cuiva și să o arate altfel decât a făcut-o? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care cititorul își va răspunde, bineînțeles, singur, pe măsură ce va parcurge romanul de debut al lui Yoann Iacono. În final, cred că nu poți să nu te întrebi: cum ar fi o astfel de poveste în absența cadrului pe care-l oferă un conflict mondial?

Anul acesta TIFF ul domnilor Tudor Giurgiu, Mihai Chirilov, Cristian Hordilă și echipa lor extraordinară este valoros cu asupra de măsură, fiindcă într-un mod foarte cinstit și curajos el lansează un apel la normalitate. Semnalul de alarmă pe care îl trage directorul artistic al TIFF, Mihai Chirilov, cel mai onest și talentat critic de film al unei generații de artiști, regizori și comentatori pe care personal, mărturisesc că n-o înțeleg (ca să folosesc cuvinte "ușoare"), este, de fapt, atenționarea către cei normali, despre o lume mutilantă și în bună parte mutilată, care riscă să ne uniformizeze. Iar dacă TIFF-ul de anul acesta va intra în istorie, el va intra prin curajul domnului Mihai Chirilov, pe care îl admir și mai mult de acum încolo.

Anul trecut, fix în buza festivalului, dădeam un interviu publicației Cineuropa. Momentul era unul tensionat, iar întrebările nu-l ocoleau, invocând tranșant problema corectitudinii politice în cinema. În lunile care au urmat, unii m-au felicitat complice, aproape în șoaptă, de parcă ar fi fost un secret pe care trebuie să-l păstrăm doar pentru noi. Alții s-au arătat surprinși că interviul a fost publicat integral, fără să-mi dau seama din tonul lor dacă salută sau nu decizia editorială. Nu mă mir. E doar o altă manifestare a ipocriziei tot mai accentuate din mica lume a filmului, în care aceiași oameni care la un pahar sau în spatele ușilor închise gândesc, au dubii sau se revoltă, o dată ce se află în câmp deschis, au certitudini corect înregimentate și spun doar ce trebuie sau ce-și imaginează că vor să audă ceilalți. E aproape imposibil să mai ai un dialog autentic cu cineva din industrie sau să mai poți spera că filmele viitorului vor fi altfel decât contrafăcute sau teziste. Un student m-a întrebat, în timpul unui workshop dedicat cineaștilor emergenți care se pregătesc să debuteze în lungmetraj, cu ce gen de film să-și înceapă cariera, ce subiecte se caută azi pe plan internațional, care e rețeta sigură a succesului. E trist dacă artiștii au ajuns să-și pună astfel de întrebări și dovada unei confuzii generalizate, provocată de teama de a nu face lucrurile cum trebuie. La urma urmei, gardienii spațiului public stau la pândă și dacă mitraliera tastaturii ar putea ucide, cei care nu se conformează ar cădea secerați pe loc.

Susțin în continuare că, în artă, e complet deplasat să operezi cu șublere ideologice. Arta nu e propagandă. Arta provoacă. Stimulează gândirea critică. Te scoate din zona de confort, lovindu-te în plex cu adevăruri incomode aflate în dezacord cu mentalitatea mainstream sau propria busolă morală. Trăim vremuri în care întreaga arhitectură a industriei (de la conținutul poveștilor la criteriile de finanțare, de la politicile curatoriale de festival la critica de film) s-a reconfigurat și nu pare să mai funcționeze just decât dacă este aliniată ideologic. Găsesc această logică în conflict deschis cu libertatea de expresie și cu ceea ce ar trebui să reprezinte arta.

Am fost într-un juriu care a descalificat un film pentru infamul motiv de a fi prea macho, de a avea prea mulți actori bărbați în distribuție. Dincolo de ridicolul acuzației, nimeni nu s-a obosit să discute virtuțile artistice, altminteri remarcabile, ale producției respective. Nimeni nu pare să mai vorbească despre cinema, nici măcar criticii sau curatorii de festival, din păcate - totul e filtrat regulamentar prin hashtaguri la modă, de parcă acestea ar putea ține loc de analiză substanțială și înțelegere a unei opere de artă. Într-unul din recentele interviuri, Catherine Breillat din Cineuropa pentru a trage linia la temă: „Corectitudinea politică înseamnă că nu gândim, că nu privim realitatea în față și că suntem blocați în concepte înguste care nu au nimic de-a face cu diversitatea umană. Nu trebuie să lăsăm ca fariseismul să oblige artiștii să gândească în șabloane. Dacă o fac, sunt conformiști, iar a fi artist înseamnă a crea, nu a te conforma."

Yoan Iacono, face parte dintr-o generație care nu poate fi mințită. Născut la 30 decembrie 1980, la Bordeaux, absolvent al Institutului de Studii Politice din Toulouse și al Institutului Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. M-am bucurat să constat că în cea mai mare parte, cei care au citit-o au înțeles-o în complexitatea ei :„Războiul este murdar şi trist, dar, în cele din urmă, când eşti de partea bună, viaţa nu este atât de mizerabilă.

Personajul principal poate să cunoască acel sentiment că totul devine posibil, să se întâlnească cu genii precum Furtwangler, să se alăture celui mai prestigios ansamblu muzical, să doarmă în palate şi să descopere cele mai frumoase capitale, astea i se datorează războiului. La un moment dat, viaţa este doar o chestiune de circumstanţă, iar dacă întâmplarea a făcut-o să se nască japoneză, dacă a aruncat-o în Europa de partea unei Germanii aliate cu Japonia, dacă a trăit această viaţă, toate au survenit pentru că aşa i-a fost soarta.O violonistă de mare talent ajunsă în Europa, şi căreia însuşi „ministrul Reichului pentru Educaţie Populară şi Propagandă, Joseph Goebbels îi oferă o vioară Stradivarius, Nejiko se simte legată definitiv de vioara ei.

Ea începe să-i vorbească de parcă i-ar fi un confident, explicându-i că singura ei vină e, probabil, aceea de a continua, docilă, să facă tot ceea ce ştie ea cel mai bine: muzică. Este asta o crimă? Atunci de ce Aliaţii sau ruşii ar asimila-o cu naziştii? Ce reproş i se putea face? Că nu a refuzat un cadou care simbolizează recunoaşterea muncii şi a talentului ei de muziciană japoneză?"

Am aflat din cartea lui Ciprian Mihali - "Om precar, om suveran" - despre Sociologul Zygmunt Bauman, care afirmă că "opera de artă pe care vrem s-o modelăm din materialul sfărâmicios al vieții se numește identitate". Bauman spune că noi atașăm identității trăsăturile armoniei, logicii și consistenței, căutăm în ea liniște și stabilitate, dar în realitate, identitatea este mai degrabă o căutare decât o regăsire, este cel mult o privire provizorie în preajma lucrurilor solide, care ne par că dăinuie, ca o crustă temporală în fluxul zilelor, al lavei încinse care ne topește zilele. Identitatea e o speranță mai mult decât împlinire.

Dar mi-e teamă că foarte curînd va trebui să ne ascundem acțiunile, așa cum făceam când eram copii și la întrebarea " La ce film ai fost?", răspundeam printr-o glumă. Vom fi întrebați, cu siguranță ce filme am văzut, pentru a se verifica dacă ele sunt, sau nu, "politically correcte", iar noi vom răspunde la fel: Am văzut "Baba cu chiloți de tablă", și "Doi scheleți se trag de piele"...

Octavian Hoandră