• Tweet

A fost, pe 14 februarie 2025 un adevărat masacru al grupului din jurul Ursulei von der Leyen, inclusiv prin invocarea anulării alegerilor prezidențiale de la noi, din noiembrie 2024. Vance a spus, extrem de precis, că alegerile de la noi au fost anulate în baza unor suspiciuni firave ale serviciilor de informații, subțiri - „flimsy intelligence suspicions" în original - și ca urmare a „presiunii continentale" („continental pressure" în original), adică din motive care nu au nimic de-a face cu legea sau cu democrația de tip occidental.

Discursul lui J.D. Vance a atins principalele teme ale războiului cultural din emisfera vestică, în primul rând pericolele interne din Europa, cu mult mai semnificative decât amenințările rusești sau chinezești. Printre aceste pericole, Vance a numit, cât se poate de clar, subminarea instituțiilor democratice și a libertății de exprimare, dar și imigrația masivă care schimbă dramatic echilibrul etnic din Europa de Vest. În timpul aceluiași discurs, vicepreședintele american a vorbit despre posibilitatea unei „înțelegeri rezonabile" între Ucraina și Rusia, blamând eforturile vest-europene de a prezenta războiul din Ucraina ca o luptă pentru „apărarea democrației".

Una peste alta, discursul lui Vance venea în completarea atitudinii ferme a lui Donald Trump și a secretarului său de stat Marco Rubio, în sensul începerii unor negocieri pentru pace cu echipa lui Vladimir Putin. De ce a fost un măcel? Pentru că Vance nu a iertat niciuna dintre mantrele favorite ale echipei de conducere a Uniunii Europene.

Apoi, pentru că discursul acestuia a venit în mijlocul unei manifestări gândite ca punctul culminant al noii ideologii a elitelor politice de lângă von der Leyen. Și, în al treilea rând, pentru că Vance a mitraliat, în contextul convorbirii telefonice Trump-Putin, chiar tema centrală a noii propagande oficioase a Bruxelles-ului, respectiv confruntarea cu Rusia.

Căci, de când Putin a atacat militar Ucraina, în februarie 2022, cea mai comună explicație pentru orice exotism politic al Comisiei Europene este confruntarea cu Rusia: trebuie să renunțăm la gaze, cărbune și petrol, pentru că numai așa vom rupe legăturile cu Rusia, trebuie să selectăm candidații la alegeri pentru că ne ferim de oamenii favorabili Kremlinului, trebuie să plătim de la bugetele de stat presa pentru a ne apăra de Putin, trebuie să acceptăm orice derapaj fiscal pentru că avem de plătit pentru confruntarea cu Rusia.

Deși performanța economică din UE este din ce în ce mai slabă, deși importurile de gaz ieftin pe conductă au fost înlocuite de importurile de gaz lichefiat, mult mai scump, deși au fost anulate alegeri fără a se raporta niciun fel de fraudă, deși toate acestea s-au întâmplat, Comisia Europeană și majoritatea guvernelor naționale nu vor să revizuiască deloc politicile care ne-au adus în această situație, iar televiziunile plătite cu bani de la buget fac liste negre și interzic libera exprimare.

Contrar unei propagande penibile care îl zugrăvește pe american ca pe un fel de copil superficial, lucrurile nu stau deloc așa. În primul rând, deși tânăr, Vance nu este deloc neexperimentat: el a fost timp de patru ani militar în aviația navală americană, inclusiv șase luni ca jurnalist militar în războiul din Irak în 2005. Eu unul nu cunosc vreun lider european care să fi activat în armata țării sale.

Vance nu este nicidecum un tip needucat, el absolvind atât Universitatea de Stat din Ohio (2009) cât și prestigioasa facultate de drept de la Yale (2013). Mai apoi a lucrat pe rând ca expert în biroul unui senator republican, ca asistent al unui judecător districtual și ca avocat specializat în dreptul corporatist.

În plus. Vance este un reputat autor de articole și autorul unei cărți, Hillbilly Elegy: A Memoir of a Family and Culture in Crisis, doi ani la rând pe lista The New York Times Best Seller. În 2022, Vance a devenit senator de Ohio, câțiva ani după ce devenise multimilionar înființând propria firmă de investiții.

În concluzie, J.D. Vance știa cu precizie unde se află și de ce, el participând la una dintre edițiile precedente ale Conferinței de la Munchen, în calitate de senator al SUA.

Deși istoria oficială a cam uitat să ne prezinte modul în care s-a dezvoltat demografic America, nu este, totuși, lipsit de interes să o spunem. Motivul esențial pentru care coloniștii europeni au venit în America a fost mai multă libertate. Unii găseau aici libertatea religioasă pe care statele europene le-o refuzau, alții pentru libertate politică, căci în coloniile americane conducătorii erau votați încă din secolul al XVIII-lea. Iar alții veneau în America pur și simplu pentru oportunitățile economice.

Situația nu stă diferit nici astăzi: în vreme ce în Europa creștinii sunt de multe ori (cu excepția notabilă a țărilor estice) persecutați de stat și ridiculizați de către așa-zisele elite, în America este o mândrie pentru oricine să se manifeste creștinește și să meargă duminica la slujbă.

În vreme ce în Europa este extrem de greu să înființezi partide politice și să participi la alegeri (în România, bunăoară, ai nevoie de sute de mii de semnături și trebuie să înfrunți decizii abuzive ale guvernului, precum comasarea peste noapte a alegerilor sau limitarea drastică a campaniei electorale chiar în luna de campanie electorală), în America apar mereu figuri noi, proaspete în politică. În fine, în vreme ce în America piața este într-o mare măsură liberă, iar nivelul de reglementare scăzut, Europa ridică în fața mediului de afaceri o barieră birocratică enormă, fără precedent în istorie.

Iată cum, după miraculoasa perioadă postbelică, în care modelul american de economie cucerise Europa, astăzi ne-am întors la o presiune birocratică insuportabilă. Nimic nu este mai elocvent decât faptul că întreaga Uniune Europeană emite mai puține patente decât mult mai puțin populata Republică Coreeană. Sau faptul că, în timp ce China și America se întrec în inteligență artificială, europenii s-au chinuit trei ani să reglementeze lipirea obligatorie a dopului de sticla de PET.

Tehnic vorbind, în Ucraina are loc un război în toată regula ruso-ucrainean. Nici Statele Unite, nici Uniunea Europeană nu au declarat război Rusiei și nu participă la conflictul militar. Pare, de aceea stranie, competiția dintre statele europene de a participa la negocierile de pace. Cum oare vrei să participi la pace dacă nu ești în război?

America, pe de altă parte, în calitate de lider global și lider al coaliției care susține, financiar și prin echipamente, Ucraina, își dorește să fie mediatorul unei păci între cei doi beligeranți. Ceea ce este cât se poate de firesc. În primul rând pentru că SUA este liderul lumii, inițiatorul și formatorul tuturor formatelor multilaterale care modelează lumea politică actuală. În al doilea rând pentru că americanii sunt cei care au susținut și susțin Ucraina cu sisteme de armament. În al treilea rând, din motivul cinic, că SUA au o politică globală, în care relația cu Rusia este doar un capitol, nici măcar cel mai important. Și în al patrulea rând pentru că dacă le este teamă de cineva rușilor, de americani le este.

Se vorbește despre acceptarea Ucrainei în NATO. Dar ce este NATO? O alianță militară prin care 31 de state sunt apărate de un singur stat, de America. Ca să înțelegem un pic proporțiile din interiorul NATO: cheltuielile totale militare în alianță sunt estimate la 1474 de miliarde de dolari în 2024, dintre care 506 miliarde de dolari cheltuiți de Europa plus Canada și 967 de miliarde cheltuielile americanilor.

Încă o dată, poate nu am fost clar: două treimi din cheltuielile militare din NATO sunt făcute de americani. Mi se pare, deci, cât se poate de firesc ca SUA să aibă ultimul cuvânt privind teritoriile și statele pe care le apără. Și tot SUA au tot dreptul din lume să aleagă cu cine se pot lupta pentru NATO și cu cine nu.

Franța lui Macron, care se vrea liderul continental, cheltuie pentru armată doar 67 de miliarde de dolari în același an, 2024. Dar Macron vrea ca Ucraina să câștige războiul cu Rusia pe teren. Cum? Păi simplu: cu arme americane, cu telecomunicații americane și cu bani americani. Este limpede că războiul din Ucraina este, pentru liderii franco-germani, mai mult ideologie decât militărie. Nu îmi este clar, însă, cum cred ucrainenii că vor putea lupta în continuare fără sprijinul logistic crucial american.

Mult discutata pace dintre Rusia și Ucraina se reduce, de fapt, la o unică întrebare esențială: cum se va asigura Occidentul că Rusia nu va ataca din nou Ucraina? Și aici intervine problema: soluția ar fi trupe plus echipamente militare care să apere Ucraina. Da, dar marea întrebare este cine va trimite acele trupe și acele echipamente. Evident că singurii care pot efectiv asigura pacea sunt americanii, restul națiunilor care sprijină Kievul pot doar să contribuie, ca să fim eleganți.

Este oare Franța dispusă să trimită câteva zeci de mii de soldați în Ucraina pe termen nelimitat? Și ce soldați are Franța, au ei experiență de luptă, alta decât cea cu milițiile insurgente din câteva state africane, fost colonii? Germania ? Colonelul Andre Wuestner, șeful Asociației Forțelor Armate Germane zice că nivelul de pregătire de luptă al armatei germane este mai scăzut decât în 2022, când era pe la 65%. Că, deh, au tot trimis din armament și muniție în Ucraina. Atunci poate Marea Britanie? Aici chiar s-ar putea să existe și determinare și resurse, doar că ele sunt extrem de limitate. Ultimul război real la care britanicii au participat a fost cel contra Argentinei, în 1982, și atunci militarii britanici au fost total dependenți de comunicațiile asigurate de americani, de rachetele primite de americani și de combustibilul livrat de americani. Polonia? Poate, dar nu știm care este, de fapt, pregătirea de luptă reală.

Este, deci, cât se poate de clar că americanii sunt singurii care pot asigura pacea după război. Motiv pentru care pare ridicol că ei nu sunt lăsați să negocieze acea pace așa cum vor, ci ar trebui, în viziunea europeană, ca întreaga armată americană și întreaga diplomație europeană să execute fix prioritățile indicate de Ursula von der Leyen. Niciun om care trăiește în lumea reală nu ar putea cere așa ceva Washingtonului. Și totuși...

După discursul lui Vance am crezut că Europa va înțelege că America lui Trump este total diferită de America lui Biden și că măcar ar trebui să reflecteze liderii bătrânului continent la temele respectivului discurs. Nici gând însă. Singurul răspuns a fost aroganța, stăruința în greșeli și mai multă ideologie. Niciun dram de realism, niciun fel de întrebare sau de evaluare. La București avem exemplul perfect al atitudinii europene față de discursul vicepreședintelui american. Echipele de propagandiști din țară îl făceau pe Trump și oamenii lui în fel și chip, își trimiteau bezmetic meme de prost gust.

Politicienii de la putere chiar se lăudau că au delegat polonezilor povara de a ne reprezenta în fața celorlalți europeni. Iar ministrul de externe, șugubățul și molatecul Hurezeanu sugera ipostaze istorice ale uriașei sale persoane în umbra hotelului münchenez. Totul de un prost gust înfiorător și de o lipsă de realism care îți taie respirația.

Una dintre imaginile simbolice ale Conferinței de la München este aceea cu președintele acestui forum vărsând lacrimi de regret, imediat prezentate melodramatic de către presa anti-Trump. Dar cine este acest președinte? Nimeni altul decât Christoph Heusgen, fost consilier pentru Politică Externă şi de Securitate al fostului cancelar al Germaniei, Angela Merkel.

Ei bine, m-am gândit și eu, ca mulți alți europeni că este cam straniu să vezi un compatriot al lui Nietzsche lăcrimând în public, la o conferință simandicoasă. Și mi-am adus aminte cine este personajul și ce isprăvi făcea acesta fix acum 10 ani, în februarie 2015.

Ei bine, în februarie 2015, Heusgen se afla la Chișinău, unde nășea noul guvern Iurie Leancă cu Vladimir Filat și cu Vladimir Plahotniuc. La numai două luni după ce cuplul Filat-Plahotniuc patronaseră celebrul furt al unui miliard de dolari din Banca de Economii și din Banca Socială (ce denumiri de bănci!), prin intermediul unor bănci letone, Heusgen n-avea nicio jenă să se întâlnească cu cei doi siniștri. Ba chiar pe Plahotniuc a cerut expres să-l întâlnească, în detrimentul liderului oficial al Partidului Democrat de atunci, Marian Lupu. Oare o fi plâns și atunci la Aeroportul din Chișinău unde s-a întâlnit cu cei doi?

Și chiar așa, în lacrimi fiind, poate își amintește Heusgen că el a fost principalul om pe care Merkel s-a bazat în construcția politicii sale externe de apropiere cu Rusia și că a participat la toate întâlnirile dintre Merkel și Putin timp de 10 ani.

Petrişor Peiu