• Tweet

Trec ore, zile, luni, iar noi, ca de obicei, nu facem decât să ne iluzionăm și să mai credem că într-o bună zi ni se va întâmpla, și nouă, ceva bun. Privim din când în când vastitatea acestui imens glob pământesc, imensitatea numărului de țări, fiecare cu rețeta sa de a-și face cetățenii fericiți și ne întrebăm dacă nu cumva este un dat, faptul că nu reușim niciodată să semănăm -în bine-, cu ceilalți.

Că oricât timp ar trece peste noi, rămânem în aceeași paradigmă a prostiei, evocată cândva de Brâncuși: "V-am lăsat săraci și proști, v-am regăsit și mai săraci și mai proști." Nu facem altceva decât ce am învățat. Ne convingem, în fiecare zi,fără folos, în ce copleșitoare micime reușim să trăim. Atât politică, cât și soci(et)ală. Dacă, cumva, am fi putut, totuși, să reușim să generăm o situație anume, ca reacție la proliferarea întregii Lumi care ne înconjoară, cu care avem, sau nu vecinătăți, poate că în timp am fi reușit să realizăm, cumva, o valoare măcar simbolică a acestei micimi și să ne dăm seama de urâțenia quasi-eroică a acestei singurătăți în care ne (pe)trecem anii, limitați, desigur...

Contrar a ce am fi putut învăța din istoria înaintașilor, ne-a fost mai ușor să ne transformăm, de-a lungul anilor, într-o ciudată specie de așa-ziși aventurieri, care trăim într-un fel de provizorat. Mereu în așteptarea noului tur de alegeri, tot timpul pe picior de plecare, cu speranțele atârnând totdeauna de ziua de mâine, de ziua alegerilor. În imaginația noastră, încă din prima zi de libertate din 89, am crezut că în viitor totul va decurge foarte bine.

Nu au fost alegeri în care poporul român să nu creadă asta, chiar dacă oamenii au fost siliți să voteze "răul cel mai mic", așa cum au fost în stare să-l imagineze, cu puterile lor întelectuale. Dar ceeace a urmat, implacabil, după fiecare scrutin, anume cum anume se va putea schimba România în bine, (ca și acum), a fost și este întotdeauna inexistent, sau, în vagi cazuri, maximum tulbure. Un "ce", care se evaporă în aer, la cea mai mică forțare de a creiona un viitor, oricare ar putea fi acesta.

Mă uit siderat cum fel și fel de candidați își prezintă așa-zisele "proiecte". Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Promisiunile electorale, dacă nu seamănă leit între ele, atunci e clar că oricum nu depind de candidatul care le prezintă, asigurându-ne că vor deveni realitate. Cu toții, candidați și alegători, știm că totul e apă de ploaie. Toți știm că pentru proiectele administrației locale, urmează ca aleșii, vechi și noi, să se ploconească cu mâna întinsă la Guvern, (oricare ar fi el), un Guvern care își deservește programatic clientela politică. De ani de zile lucrurile se desfășoară nesmintit după această rețetă mizerabilă. Dar, cu toate astea, ca într-un teatru al absurdului, cu toții ne prefacem că votăm "proiecte" și "oameni noi". Penibil.

Și totuși, am remarcat, încet-încet, se formează în orașele românești, o categorie foarte specială de oameni. Datorită acestor simulacre de politică, de speță din ce în ce mai joasă, a nestatorniciei și nesiguranței vieții, devine tot mai mare categoria celor care mai degrabă se abțin decât să-și aleagă un anume drum, pe care ar fi foarte posibil să-l regrete. Din ce în ce mai mulți dintre noi consideră că nu sunt nici fericiți nici nefericiți, că nu iubesc, nici nu urăsc pe nimeni, dar nici nu trebuie să riște sau să asume o anume direcție, argumentând, pe bună dreptate, că nu poți construi nimic pe teren mișcător.

Iar celor care se miră sau se indignează uneori de acest fel al lor de viață, aceștia le răspund că oricum, aceasta este o situație provizorie și că până la urmă vor pleca din țară. După o statistică de acum câțiva ani, cu mult înainte de Covid, reieșea că mai mult de 74% din cetățenii româniei s-au gîndit cel puțin o dată să plece, să imigreze. Conform aceleiași statistici, un număr uriaș dintre cetățenii noștri trăiesc toată viața cu gândul că vor pleca în Occident la un moment dat, chiar dacă nu vor avea niciodată curajul să treacă la fapte. Cu alte cuvinte, foarte curând vom putea fi fericiți. Pentru ceilalți, însă, marea majoritate, nu trebuie decât să votezi. Să votezi și să aștepți, fiindcă totul pare posibil.

Dar nu se întâmplă niciodată nimic. Totul se rezumă la același provizorat. Așteptarea unei așa-zise plecări , a unei prezumtive "fugi"dintr-o situație dată, care devine cu trecerea timpului o obișnuință, un mod de viață. Să te iluzionezi că pleci, fără a face măcar un pas. "A pleca fără a merge nicăieri, fără nici o destinație, fără ca măcar să te urnești din loc. A fi plecat e ca atunci când ești în trecere. Suntem pasagerii timpului la bordul unei vieți; a pleca înseamnă a muri puțin. Cât despre mine, eu mor mult." Asta spune personajul cărții lui Laurent Graff, Patrick Perrin, constatând, și el, că visul e doar vis, iar unii dintre noi ne mințim susținînd că el poate deveni realitate.

Am citit undeva că Tudor Vianu credea în existența a trei tipuri de oameni cu expertiză în domeniul cunoașterii; oameni care, desigur, s-ar preta să conducă destinele celorlalți și pe care îî așteptăm de atâta timp să apară de undeva din întunericul în care ne aflăm de multă vreme. Unii ar fi cei care sunt oameni ai cărților, ai bibliotecilor. Apoi ar fi oamenii obiectelor și ai istoriei, - cei care cercetează semnele materiale ale trecerii civilizațiilor-, iar cea de-a treia categorie sunt acei oameni care au bogate experiențe de viață, cei care posedă calitatea ințelegerii semenilor lor, cu tot ce înseamnă asta: slăbiciuni, calități, și potențial.

Orice combinații între aceste categorii nu poate duce decât la diverse soiuri de intelectuali, oricum, mult peste ceeace oferă scena politicii românești, an de ani tot mai departe de ce însemna o dată "clasa politică" sau "elita"românească.
Dar noi ne petrecem zilele într-un bezmetic provizorat. Ca și când am fi într-o imensă sală de așteptare, fiind convinși că la un moment dat, un personaj va coborî dintr-un tren anume, anunțat la megafoane, și vom avea pe cine vota.

Octavian Hoandra