• Tweet

Astăzi, 5 octombrie, este ziua Educaţiei. Este ziua când noi toţi ar trebui să ne înclinăm în faţa celor care ne-au învăţat să scriem şi să citim. Adică în faţa dascălilor noştrii. Ei au fost făclia care tot timpul ne-a luminat paşii în viaţă, La unii mai mult, la alţii mai puitin, dar toţi am luat lumină de la domnul învăţător sau doamna învăţătoare.

Din păcate, vremurile când dascălul era omul de vază al comunităţii, adică stâlpul comunităţii, au rămas doar amintire, şi, azi tânjim după domnul Trandafir a lui Sadoveanu. Dar cine mai timp astăzi să redea educaţiei importanța şi recunoaşterea de odinioară. Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele" , iar Aristotel considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare". Primi paşi de învăţământ superior s-au făcut în Principatele Române, la începutul şi mijlocul secolului XIX : Şcolile de hotarnici : Gh. Asachi - Iaşi 1814, Gh. Lazăr - Bucureşti 1818, Şcoala de Agricultură de la Herăstrău- Bucureşti 1809, P. S. Aurelian, Şcoala Naţională de Medicină şi Chirurgie - 1864 sau Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele- 1867. Despre învăţământul preuniversitar, se pot aminti unele şcoli religioase şi altele laice, înfiinţate în Principate, în perioada 1600-1700. Primele universităţi româneşti, în sensul propriu al cuvântului, s-au înfiinţat la jumătatea secolului XIX. ( Iaşi-1860, Bucureşti - 1864 ).

Progresul excepţional realizat de ţara noastră în domeniul învăţământului într-o perioadă mai mică de 100 de ani, adică până la cel de-al doilea război mondial, s-a datorat marilor ctitori care au fost Spiru Haret şi Dr.Constantin Angelescu, precum şi pleiadei de mari profesori şi oameni de ştiinţă români, care aveau studii în Occident, dar pe care le-au valorificat cu mare succes în ţara noastră. În analele istoriei, marii reformatori ai învăţământului românesc au fost: Spiru Haret - ministru al Învăţământului în trei mandate, între anii: 1877-1910, precum şi doctorul Constantin Angelescu, ministru al Învăţământului între anii 1924-1932. Spiru Haret a elaborat în anii 1898-1899 legile învăţământului, prin care se acordă învăţătorilor şi profesorilor de toate gradele un statut deosebit şi răspundere pe măsură. Conform concepţiei lui Spiru Haret, învăţământul reprezenta un instrument fundamental pentru formarea, educarea şi progresul naţiunii. Dr. Constantin Angelescu are un merit deosebit în lărgirea învăţământului, prin construirea în mandatul său de aproape opt ani a aproximativ 7.000 de şcoli, în special în mediul rural.

După 1989, educaţia în România a însemnat un şir lung de bâjbâieli în bezna unei reforme mult-visate, dar niciodată măcar atinse, pentru că de fiecare dată s-a umblat la formă, nu şi la fondul problemei. Un motiv esenţial al poticnelii educaţiei în mocirla mediocrităţii a fost faptul că, din 1990, au şters scaunul din care s-a condus soarta învăţământului romînesc nu mai puţin de 21 de miniştri, din care unul a avut trei mandate- Ecaterina Andronescu-"Abramburica", şi altul două descălecări -Liviu Pop- „Genunche". Cei mai mulţi dintre ei au luat onoarea de a fi ministru al Educaţiei doar ca pe o pleaşcă politică, un prilej de a arunca cu banii statului pe fereastră, dar, totodată, şi o ocazie de a pune în aplicare tot felul de fantezii visate noaptea, dar fără niciun fundament. Prin urmare, sistemul de învăţământ a fost croit şi ajustat de nenumărate ori, desele schimbări dând peste cap, an de an, milioane de elevi, profesori şi părinţi. Cu miniştri de ocazie, fără nicio viziune, fără responsabilitate şi fără dorinţa de a face ceva, cu o subfinanţare devenită deja a două natură, Educaţia a fost mai mult "cumplit meşteşug de tâmpenie" (cum spunea, cândva, Ion Creangă) a tinerelor generaţii, decât scoaterea la lumina a unei naţiuni bolnave de comunism pentru decenii întregi. În primii cinci ani de după Revoluţie, învăţământul a funcţionat pe un vid legislativ, fiind reglementat doar de câteva prevederi din Constituţia apărută în 1991. Cum o lege nu era elaborată la vremea aceea, a fost nevoie de o "Hotărâre pentru funcţionarea învăţământului în România în 1990-1991.

Cele mai importante modificări ale acestui act normativ au fost: desfiinţarea treptei a două de liceu, reînfiinţarea învăţământului religios şi apariţia a 70 de unităţi particulare, care funcţionau după legislaţia interbelică. În anul 1991, se înfiinţează învăţământul superior de scurtă durată, prin colegiile universitare cu durata cursurilor de trei ani. Prima Lege a Educaţiei de după 1989 apare în 1995, în timpul mandatului ministrului Liviu Maior. Aceasta a fost modificată şi completatăăde mai multe ori, la presiunea studenţilor ieşiţi în stradă şi a sindicaliştilor din învăţământ. Însă, după 2.000 şi până în zilele, noastre, tot haosul din invățămânntul românesc poată un singur nume:Ecaterina Andronescu. Nu degeaba a fost botezată „Abramburica". Şi cel mai mai destoinic ucenic al Abramburicăi paraşutat politic la butoanele Educaţie este de departe Liviu Pop- „Genunche", devenit cel mai mare duşman al limbii române prin elucrubratiile debitate în spaţiul public, dar mai ales prin greşelile flagrante de exprimare scrisă şi verbală. Dacă un copil de clasa a V-a făcea asemenea greşeli de exprimare ca Liviu Pop era lăsat repetent fără discuție, dar Pop a fost promovat şi susţinut ca ministru al Educaţiei de.. Abramburica. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna", considera că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii", ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe", şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul "nu poate deveni om decât dacă este educat". Se răsuceşte în mormânt Spriru Haret de când la butoanele invățământului românesc se află tandemul Abramburica- Genunche garantat de Livache de Teleroman și Almanahe!

Ion Teleanu