• Tweet

Vârfurile noutăților din filosofia mondială a ultimilor ani se înalță, cu siguranță, din trei direcții. Este vorba de relectura din temelii, cu rezultate noi, a idealismului german, întreprinsă de Robert B. Brandom, cu A Spirit of Trust: Reading of Hegels Phaenomenology (Harvard University Press, 2019).

Este vorba, apoi, de impresionantul opus, realizat de Jürgen Habermas la împlinirea a nouăzeci de ani de viață, sub titlul Auch eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019), în care s-a rescris istoria filosofiei universale, de data aceasta pe linia explorării comunicării. Este vorba, în sfârșit, de insolitele Schwarze Hefte ale lui Martin Heidegger (Gesamtausgabe, Vittorio Klostermann, 2014-2019, volumele 94-100), care conțin una dintre abordările cuprinzătoare ale epocii.

D.D.Roșca ne spunea în studenție că Știința logicii, a lui Hegel, pe care tocmai o tradusese, este cea mai amplă scriere filosofică a tuturor timpurilor. Predând filosofia contemporană, în anii șaptezeci, mi-am dat seama că Învățătura științei (Wissenschaftslehre), a lui Bolzano, le întrece pe toate. Acum știu că cele peste patru mii de pagini de manuscris ale lui Heidegger plasează Caietele negre, ca amploare, în fața oricărei alte scrieri.

Pe parcursul publicării lor în volume, începută în 2014, am mai comentat Caietele negre. Am făcut-o în „Cotidianul", „Punctul critic" și „Tribuna", dar și în volumele mele Filosofi și teologi actuali (Meteor, București, 2019) și Un cutremur în filosofie (Revers, Craiova, 2019). Nu reiau cele scrise atunci. Mă opresc acum, după parcurgerea celui de al șaptelea volum din Caietele negre (mai rămânând încă de publicat preț de încă două volume) cu câteva constatări de interes larg asupra celui care a dat, cum remarca Habermas, odată cu cartea Ființă și timp (1927), principalul produs filosofic al secolului douăzeci.

Caietele negre nu sunt o scriere care să intereseze doar un cerc de inițiați. Elaborate de-a lungul a peste patruzeci de ani (1931-1976), ele sunt expresia unei priviri asupra epocii sale a unuia dintre cei mai profilați gânditori. Dacă urmărim evoluția societății moderne, atunci, după momentele care i-au marcat în chipuri variate istoria - Hegel, Marx, Nietzsche, Max Weber, Husserl, Romano Guardini - a urmat momentul creat de Heidegger, care câștigă necontenit în contur. Cu fiecare dintre acești antecesori, Caietele negre se confruntă, această scriere fiind preocupată cel mai mult, dintre scrierile heideggeriene, de delimitarea, prin profilare, a propriei concepții.

Caietele negre desfășoară în fața cititorului o foarte elaborată reflecție asupra epocii trăite de Heidegger (1889-1976) - desigur exprimată în termeni proprii și dusă la temeiuri ultime. Heidegger a fost gânditorul în stare să urce de la chestiuni de viață cotidiană, la ultimele principii și să pună în legătură diversele nivele și domenii ale gândirii. Reflecția sa, nu doar materia ei, incită și dă continuu de gândit și astăzi. Ea merită o largă atenție, căci cine nu cunoaște și nu înțelege istoria, riscă să o repete, adesea caricatural - cum se vede lesne în ceea ce se petrece în jurul nostru.

Confruntarea din Caietele negre are ca nucleu o tematică ce nu s-a erodat: poziționarea Germaniei în cultura lumii, începând cu anii treizeci, în condițiile talonării de atunci dinspre bolșevismul din Rusia timpului și pragmatismul din America; soarta Europei în contextul acelor ani, în cel al războiului și în cel al erei postbelice; învățăturile războiului mondial pentru învingători și învinși; soarta umanității în lumea luată sub control de dezvoltarea tehnologiei; șansele unei refundamentări culturale. Heidegger dă reflecții elaborate pe aceste teme.

Este reflecția unei personalități care a urcat - de la un copil firav de dogar rural, prin studii de teologie, apoi de științele naturii și, în cele din urmă, de filosofie, sprijinite de episcopia catolică din Pădurea Neagră, la rangul unei mari promisiuni în filosofie și, apoi, al filosofului căutat din diferite colțuri ale lumii. Este reflecția celui care a aderat în 1933 la național-socialism și a devenit rector al universității din Freiburg im Breigau, în cadrul preluării puterii de către Adolf Hitler, pentru ca, apoi, să devină gânditor al național-socialismului și să aspire să fie inspiratorul, oarecum „conducătorul Führerului (der Führer des Führers)", evident, fără succes.

Sunt reflecțiile unei personalități căreia, în 1945, în zona de ocupație franceză, la decizia aliaților, i s-a retras dreptul de a preda în universitate și i s-a confiscat biblioteca, pentru ca, după câțiva ani, să primească o pensie și apoi, grație intervențiilor lui Jean Paul Sartre, Hannah Arendt și ale altor intelectuali influenți, să i se permită să susțină conferințe publice și seminarii private. Odată cu acestea, Heidegger a revenit în centrul atenției internaționale.

Sunt reflecțiile unei personalități care a întors filosofarea mondială la tema ființei, mai ales la tema ființării specific umane, captată în germană sub termenul bogat în semnificație de "Dasein". Heidegger a arătat definitiv că în noțiuni uzuale - existent, ființă, ființare umană - se ascund profunde alternative ale vieții oamenilor. Caietele negre etalează nenumărate probe în acest sens. Acestea redeschid totodată discuția pe întrebarea pusă de cercetători americani (Reinhard May, Heideggers Hidden Sources. East Asia Influence on his Work, Graham Parkes, New York, 2005), cu ani în urmă: a elaborat Heidegger, cu gândirea sa specifică a ființei (Sein), o intuiție din vechea cultură a Chinei, care îi atrăsese atenția?

Caietele negre prezintă reflecțiile cele mai departe duse pe tema, lansată de Nietzsche, a „nihilismului" - situația în care oamenii nu mai disting valorile și nu mai pricep ierarhia lor, ci cedează presiunilor vieții, în loc să o ia în stăpânire. Heidegger a regândit grava temă a „nihilismului" din cultura modernă târzie ca fenomenologie istorică a ființării umane și ființei.

În Caietele negre, găsim reflecțiile unui gânditor care a vrut să configureze viitorul. El a sprijinit cu analize schimbarea din 1933. A fost dezamăgit, din momentul suprimării violente a național-socialismului „popular (völkisch)", de turnura național-socialismului spre birocratizare și s-a retras într-un „național-socialism spiritual". A doua sa scriere majoră, Contribuții la filosofie (Beiträge zur Philosophie, scrisă între 1936-1938 și publicată abia în 1989) este, de altfel, în miez, una dintre tentativele majore de a regândi fundamentele lumii în care trăim.

Sunt reflecții ale unui filosof care a discutat în termeni noi opțiunile umanismului. Era clar că umanismul conceput pe suportul considerării omului ca animal rationale nu mai poate evita nici coborârea în dictaturi, nici degradarea în ideologii, nici înșelarea de sine. Heidegger a observat faptul și a pus în mișcare căutarea unui suport mai profund al umanismului în însăși condiția umană a vieții. Iar acest efort a rămas de actualitate.

Sunt reflecțiile unui om care a denunțat metafizica - ceea ce făcuse și Hegel - dar a înaintat spre denunțarea filosofiei tradiționale. Heidegger a cerut omului, în mod insistent, gândire. El a construit, de altfel, o concepție cuprinzătoare asupra lumii, cu pretenția - cum a și menționat pe frontispiciul șirului de volume din Gesamtausgabe - de a oferi „căi, nu opere (Wege, nicht Werke)". Apelul său la gândire sună proaspăt și acum, în fața conformismelor mai tenace ca oricând, de astăzi.

Sunt reflecțiile unui filosof cu care cultura română a fost în contact. Heidegger era încredințat în 1945 că este tradus în România, dar vreo editare nu știu să se fi găsit. Un contact cu el a fost realizat, însă, de mulți tineri din anii treizeci încoace. Cred că Nicolae Balca și Constantin Noica l-au însușit mai bine pe Heidegger în perspectiva unor elaborări proprii. Personal, am citit în facultate Ființă și timp și am extins lecturile din Heidegger pentru doctoratul meu - o teză despre elevul său, devenit notoriu, Herbert Marcuse. Sunt, de altfel, printre cei câțiva de la noi care l-au mai văzut în viață pe filosof, eu în 1975, în curtea casei sale, din Freiburg im Breisgau.

Prin forța lucrurilor, însă, nici Nicolae Balca și nici Constantin Noica, nici chiar Walter Biemel, care, după emigrarea din România, a stat în relații personale cu Heidegger, nu au cunoscut Contribuțiile la filosofie, sau nu le-au comentat, și nici Caietele negre. Acestea din urmă au fost cunoscute, de altfel, mult mai târziu.
Un cutremur în filosofie - „Caietele negre" ale lui Heidegger. (Partea I)

Se poate spune că abia cei care trăim astăzi avem ocazia să analizăm opera lui Heidegger incluzând aceste două scrieri de importanță crucială. Prin ele, un Heidegger destul de diferit se conturează. Am căutat să fac față situației articulând o interpretare și elaborând volumul întitulat Heidegger, ce se află acum în curs de tipărire.

Teza pe care o apăr este aceea că - după cele două praguri, ce au expresia deplină în volumul Contribuții la filosofie și în seria de volume Caietele negre,- suntem obligați la a verifica aproape tot ceea ce s-a generalizat despre Heidegger. Accentuez, ceea ce s-a generalizat! Altfel spus, a sosit timpul să abordăm din nou, dar în coordonate noi, opera sa, chiar dacă analize de până acum „zonale", circumscrise, din perimetrul interpretărilor deja existente, rămân valabile.

„Ochelarii" cu care exegeza heideggeriană ne-a obișnuit este privirea acestei opere fie ca dezvoltare a fenomenologiei lui Husserl, pe direcția surprinderii și mai adânci a subiectivității inerente cunoașterii, fie ca „ontologie fundamentală" a ființării specific umane (Dasein), așadar oarecum kierkegaardian, fie ca abordare a modernității, cum o privesc analize americane, fie ca „introducere a nazismului în filosofie", cum susțin unii comentatori francezi, fie ca nouă justificare a antisemitismului. Primele patru volume (Gesamtausgabe 94-97), Caietele negre au și alimentat ultima interpretare.

Ansamblul scrierilor lui Heidegger puse mai nou în circulație ne obligă, totuși, la un pas în plus. Sunt de părere că refuzul șocant al lui Heidegger de a retracta formulări din anii treizeci și opinia sa blocată în refuzuri, pe care istoriografia nu le poate justifica, asupra celui de Al Doilea Război Mondial și tragediilor sale, sunt legate de orgoliu, de voința de a nu părea oportunist. Ele sunt legate și de faptul că Heidegger era pe direcția unui proiect ce abia azi devine clar.

Spus mai exact, în tentativa sa de a croi calea spre un „un nou început" al „culturii occidentale", dar rămânând în linie cu grecii perioadei presocratice, Heidegger a vrut să ajungă la dislocarea cărții fondatoare a Occidentului, a Europei în întregime, care este Biblia și care este, se știe bine, iudaică la origini. Foarte probabil, Heidegger reprezintă în cultura modernă cel mai clar năzuința găsirii alternativei la Biblie. Numai din perspectiva acestui proiect se pot integra în mod coerent diversele sale scrieri, ca și, de altfel, manifestările vieții lui.

Editorul Caietelor negre a observat, pe bună dreptate, că nu există la Heidegger antisemitism elaborat. Există, însă, o prelucrare a unor perorații ale antisemitismului din jurul său din punctul de vedere al „istoriei ființei", adus la formulare sistematică în Contribuțiile la filosofie. Ca urmare, la Heidegger găsim ceva relativ nou - „antisemitismul înscris în istoria ființei" (Peter Trawny, Heidegger und der Mythos der jüdischen Weltverschwörung, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2015, p.157-178). Acesta nu este de eludat, fiind literal, exprimat în Caietele negre.

Dar Heidegger nu s-a oprit aici. El mărturisea că "drumul gândirii mele nu duce la o filosofie, nici nu are intenția să întemeieze încă și mai radical filosofia de până acum. ...Drumul gândirii mele este un drum în domeniul adevărului ființei înseși, din care abia se decide ce devine filosofia - dacă nu cumva ea este tocmai la sfârșit și fiecare încercare de filosofare antrenează cu sine o negare a gândirii" (GA 98, p.269-270). Pe acest drum Heidegger a rupt nu doar cu iudaismul, ci și cu creștinismul. El consemna:"Eu nu sunt creștin pentru că nu pot fi. Eu nu pot fi căci, vorbind în termeni creștini, nu am grația. Eu nu o voi avea niciodată câtă vreme drumul meu este epuizat de gândire (zugemutet bleibt). Gândirea însăși este prăpastia pentru credință" (GA 97, p.199). În mod sesizabil, Heidegger vizează o denunțare mai departe - de data aceasta a Dumnezeului lui Abraham, care este Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul iudeilor și creștinilor.

În zilele noastre, fostul nostru compatriot Michael Chighel scrie justificat că nu este vorba de antisemitism la Heidegger, ci de un anti- mai adânc. Este un „anti-adamism", sinonim cu „păgânismul" (Michael Chighel, Kabale. Hebräischer Humanismus im Lichte von Heideggers Denken, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2020, p.280). A spus-o, într-un fel, chiar Heidegger când, în Caietele negre, a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră" (GA 97, 62). Caietele negre oferă diverse probe ale „păgânismului" heideggerian.

În opinia mea, Heidegger a rămas tributar îngustării inițiale a opticii sale asupra Europei și, desigur, anilor treizeci. Azi, gândim diferit, căci cunoaștem mult mai bine lucrurile. Europa și ceea ce Heidegger numește „cultura occidentală", stau, cum deja Nietzsche a observat, pe multiple filoane - de fapt, pe „triunghiul Jerusalim-Atena-Roma" (cum am detaliat în contribuția la volumul Klaus Dethloff, Ludwig Nagl, Friedrich Wolfram, Hrsgs., <Die Grenze des Menschen ist göttlich>. Beiträge zur Religionsphilosophie, Parerga, Berlin, 2007, pp.69-105). Heidegger a exploatat un filon și un unghi, împotriva celorlalte. La Kant republicanismul Romei era nucleul înțelegerii, la Kierkegaard, creștinismul inițial. Heidegger ia vechii greci ca un astfel de nucleu și se opune restului. Această opțiune îl singularizează.

Noile constelații ale lumii, în care deja s-a intrat în anii noștri, destinul Europei, al „culturii occidentale", cu implicațiile lor, sunt din nou pe agenda gândirii. De aceea, a gândi problema ființări umane (Dasein) și a ființei (Sein), dar a fi gata să ieși din eroarea lui Heidegger luând în seamă date vechi ale Europei, pe care el le-a ocolit, și date noi, pe care istoria lumii le-a ivit, este mai mult decât actual.

Publicarea Caietelor negre a fost o surpriză de proporții. Heidegger plasase în arhiva culturii germane de la Marbach manuscrise în forma unor caiete învelite în mușama neagră, destinate posterității, urmând să se încheie cu ele ediția Gesamtausgabe, pe care el însuși o contractase cu editura. Curiozitatea umană a făcut ca aceste caiete să se publice mai devreme decât fusese stabilit. Se pune întrebarea: mai pot fi surprize după surpriza Caietelor negre?

Așa cum astestă deceniile de după dispariția gânditorului, se intră în arhive și se găsesc noi texte. Arhivele epocii sale sunt, în principiu, deschise, dar stăruie două întrebări. Este totul în arhivele accesibile? S-a exploatat tot ce se putea din arhive? Cred că răspunsul este negativ. Oricum, încă nu este posibilă o monografie Heidegger. Anii ce vin vor fi tot ani cu surprize de diferite ponderi, relative la Heidegger și epoca sa.

Andrei Marga