• Tweet

"Mănânc slănină cu ceapă şi roşii, în timp ce ascult clopotele de la Catedrală. Sună clar, pătrunzător şi duios. Sună a moarte şi durere. Pe străzi pustiu. Doar tânguirea de jale a clopotelor."

Îl admir pe Octavian Hoandră pentru că s-a întors la scris, la un scris nonficţional despre izolare, singurătate şi prietenie, după ani lungi de navetă Cluj-Bucureşti, pentru a realiza emisiuni de televiziune. Întoarcerea la scris s-a petrecut exact într-o perioadă tulbure, ciudată, când am stat izolaţi în case şi peste noi au curs stări de urgenţă şi alertă. Nu-i simplu să fii lucid timp de două luni, să încerci să nu fii copleşit de panică, groază sau resemnare. Şi să scrii, să-ţi aminteşti. Octavian Hoandră a reuşit să fie lucid şi, mai ales, să ne răsfeţe cu amintiri din „epoca de aur", din Cuba şi din Clujul anilor '90.

Ştiu şi povestea premergătoare începerii acestui jurnal. Octavian Hoandră fusese alungat de la Realitatea TV, devenită Realitatea Plus, cu două zile înainte de declanşarea stării de urgenţă. Ultima lui emisiune a fost sâmbătă, pe 14 martie. Am participat, îi confirmasem că vin. M-a sunat la prânz, i-am spus că sigur voi participa, avea în voce ceva straniu, ca de sfârşit de lume. Nu era speriat, dar, în acea zi, părea un om ţinut cu capul în apă, invitat să se exprime. „Ai toată libertatea, nu mai bolborosi" - şi, din nou, o scufundare a capului în apă. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dacă o anumită nemulţumire a lui Octavian Hoandră este provocată de epidemie sau, la mijloc, este altceva.

La acel moment, în România, panica se instalase. Era deja o psihoză, o teamă ubicuă, o lume care umbla bezmetică, care stătea cu telefoanele la ureche şi întreba: „Ce facem? Unde plecăm? Vom scăpa?". Psihoza se prăvălea spre români; când opreşti şcolile, când trimiţi copiii acasă, înseamnă că un pericol mortal te pândeşte, este gata să te înşface. S-a lucrat dur asupra şcolilor. Neaşteptat de dur. Dintr-odată s-au oprit toate şcolile, deşi erau doar trei cazuri de infectare, la elevi, două la Timişoara şi unul la Hunedoara, toate trei vindecate, fără nici o urmare în clasele respective. Pe 6, 7, 8 martie, şi premierul Orban, şi ministrul Educaţiei, Monica Anisie, spuneau că nu se pune problemea închiderii şcolilor, că ei se gîndesc la copiii care n-au bunici, cu care să rămână acasă, cât timp şcolile nu ţin cursuri. Iar, luni, pe 9 martie, a venit bomba: şcolile se închid. Acestea s-au închis înaintea decretării stării de urgenţă, printr-o decizie a acelui Comitet Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, un comitet fantomatic: nici azi, nu i-am aflat componenţa.

Am ajuns, sîmbătă seara, pe 14 martie, la Realitatea Plus, şi l-am văzut pe Octavian Hoandră ]n studio. Era tensionat. Emisiunea avea în două părţi, în prima discuta cu analistul economic Petrişor Peiu despre cum România îşi dă pe nimic resursele naturale şi cum, de fapt, nu mai avem o economie care să fie în stare să exporte, să aducă bani la buget. A urmat şi partea a doua şi tot nu înţelegeam ce-a păţit Tavi, cum îi spunem noi când eram în pauze publicitare, la o ţigară.

Mi se părea că îi pierise ironia, părea că stă cu un bolovan pe umeri şi abia respiră. Duminică, a doua zi, am înţeles. Emisiunea sa, „Realitatea românească", fusese suprimată din grila de programe a postului. Avusese loc o decapitare executată peste noapte, de fapt, în zori, în acele clipe cînd te fură somnul oricât de viteaz ai dori să fii. E momentul în care se fac evacurările din pieţe, când se duc protestatarii în dube. Acum mulţi, mulţi ani, cînd grevele feroviarilor erau numeroase, am văzut cum jandarmii au eliberat linia, la Paşcani, unde era un nod feroviar. Au aşteptat să treacă noaptea, să obosească muncitorii ceferişti şi i-au împins de pe linie în 10 minute. Probabil că „execuţia" lui Octavian Hoandră a durat mult mai puţin, nu era nevoie de explicaţii, doar un anunţ sec, „s-a modificat grila, vă mulţumim". Am dubii că i-au mulţumit, dar îmi place să cred că urma aceea firavă de bună-creştere s-a păstrat.

Poate că emisiunile sale erau, uneori, excesiv de dure, poate că invitaţii săi mai săreau calul, poate că nu întotdeauna erau suficient de nuanţate şi de analitice, poate că furia se mai transforma, uneori, şi în injurie, dar aveau o calitate: erau libere, se putea discuta orice, nici o temă fierbinte nu era evitată şi, ceea ce era foarte bine pentru sănătatea unui post, nu erau laudative, că lauda, în jurnalism, este ceva nelalocul ei, mai degrabă te abţii, dacă nu poţi analiza riguros, sceptic şi clar ce ţi se oferă dinspre lumea politică. Ziariştii observă şi analizează, nu sînt, sau nu trebuie să fie, cum bine spune autorul acestei cărţi, „călăi, procurori civili, acuzatori publici şi denunţători".

A-l lăsa pe Octavian Hoandră în programul televiziunii constituia un pericol potenţial, îşi făcea loc dubitativul, îndoiala, poate chiar sarcasmul, or oamenii trebuiau să stea în case, izolaţi, şi să iasă pâş-pâş la cumpăraturi. Sau cu animalele de companie, în nici un caz cu prieteni, rude, mamă, tată, copii, fraţi sau surori.

Am vrut să-mi imaginez, vizual, cum a arătat discuţia de la hotel, de a doua zi, când i-a fost anunţată eliminarea sa de la Realitatea Plus. Oricât mi-aş dori, nu pot să mi-l închipui pe „reprezentantul" postului, care a venit la „negocieri", chipul său e sfărâmicios, pare un puzzle neclar şi nici azi nu vreau să-i ştiu numele. Un executant. Episodul alungării lui Octavian Hoandră de la Realitatea Plus este povestit în acest jurnal.

Îmi permit să citez plecarea din Bucureşti: „M-am trezit devreme. Eram singurul care dormise în uriaşul hotel din Nordul Capitalei. Era frig în cameră, căldura fusese oprită. Am aruncat o ultimă privire bagajelor şi hainelor, care stăteau cuminţi în mijlocul camerei. Nu mă mai interesa ce se va întâmpla cu ele, aşa că le-am lăsat acolo. Mi-am luat doar geanta de umăr şi am coborât în holul pustiu. Un taxi m-a purtat neobişnuit de repede, pe şoseaua pustie, la aeroport. Deasupra munţilor mi-a venit ideea de a ţine un jurnal. Când am coborât la Cluj ştiam că-l voi scrie, deşi sunt leneş şi inconsecvent".

Aşa că Octavian Hoandră s-a întors la Cluj şi a început să ţină acest jurnal, atent şi la lumea politică, tot mai întristătoare, dar şi la amintirile sale, care îşi cereau dreptul să fie povestite. Salut tenacitatea lui Octavian Hoandră de a ţine jurnalul până peste starea de urgenţă şi de a scrie constant.

Dar, mult mai interesantă, este afirmaţia lui, din acest jurnal, că, uneori, de cele mai multe ori, e bine să nu scrii nimic, să nu faci nimic, că eşti mult mai bine acorat în lume doar nefăcând nimic: „Nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit vreodată când n-am făcut nimic. Plictiseala survine la mine doar când mi se impune ceva de făcut. Cele mai frumoase momente din viaţa mea au fost şi sunt acelea când mi-am permis să nu fac absolut nimic. Să-mi fac o cafea, altă cafea, să fumez, să las gândurile să meargă în voia lor. Citesc o pagină-două, apoi aşez cartea pe piept şi aştept starea aceea care nu e nici somn nici trezire, între veghe şi vis, în care singurul gând care poate deranja este întrebarea dacă am aşezat bine trabucul aprins pe scrumieră, sau va cădea pe covor provocând un incendiu? Să reuşeşti într-adevăr «să nu faci nimic» este preţios tocmai că acţiunea aceasta minunată nu se poate programa".

Într-un episod din acest jurnal, lui Octavian Hoandră i se reproşează de către Mirel Curea că scrie prea mult despre politica românească. În ceea ce mă priveşte, n-am simţit că pasajele despre autorităţile române faţă cu pandemia ar fi prea multe. Sigur, poţi discuta la nesfârşit dacă izolarea a fost o măsură indicată sau excesivă, putem să ne întrebăm de ce bătrânii au avut, la început, doar două ore de ieşit din casă, dar, peste toate, rămâne tragica situaţie a românilor scoşi din carantină, înghesuiţi în autobuze şi aduşi la Cluj, iar apoi trimişi în Germania, la sparanghel. Poţi să accepţi că disperarea i-a făcut să ia calea Germaniei, că acasă, cu sau fără pandemie, au multe guri de hrănit, dar situaţia plecărilor intempestive în Germania, cu români trataţi neomeneşte, n-a fost una normală.

Presa germană a fost mult mai atentă la muncitorii români din Germania - Germania rămâne o democraţie, iar presa, cea serioasă, nu poate să fie doar afiliată guvernamental! - , provocând o mare declaraţie a ministrului Muncii din Germania: „Știu: condițiile de sănătate și securitate ale lucrătorilor români din Germania sunt o problemă mare în România. Și pe bună dreptate. Infecția în masă a lucrătorilor români este inacceptabilă. Mă rușinează! Muncitorii români trebuie să aibă același drept la protecție socială și securitate și sănătate în muncă", declara ministrul german al Muncii și Afacerilor Sociale, Hubertus Heil. (declaraţie reprodusă de pe site-ul romania.europalibera.org).

Octavian Hoandră amintise cum românii au plecat în Germania, încălcându-se reguli ale izolării: „Mai trebuie studiată rapiditatea cu care firmele de recrutare germane au făcut toate aranjamentele financiare (bilete de avion, autobuze etc.), cum au ajuns convoaiele, organizate de aceste firme, neoprite de nici o patrulă a poliţiei sau armatei, şi de ce contractele nu erau, înainte de îmbarcarea muncitorilor, semnate. A fost dat vreun consemn ca toate ordonanţele să poată fi încălcate, până să ajungă la Cluj?".

Jurnalul lui Octavian Hoandra are multe referinţe politice, polemice, unele evervant de polemice (povestea cu „vânzarea Ardealului" de către Marcel Ciolacu, în înţelegere cu Victor Orban, are atâtea straturi, încât a răscolit relaţia româno-maghiară, la nivel interuman, guvernamental şi diplomatic), dar jurnalul este tocmai o expresie a gândurilor cele mai libere, deranjante, poate chiar insolente. Într-un jurnal nu poţi să te prefaci - jurnalele cele mai bune sunt tocmai acelea în care autorul nu pozează, nu-şi construieşte măşti şi nu se glorifică -, trebuie să-ţi expui trăirile cele mai intime, să ai curajul să discuţi şi despre interdiţia (pentru unii, salutară, pentru alţii, sufocantă) de a intra în biserici în noaptea de Înviere.

În jurnal este amintită, de mai multe ori, călătoria în Cuba, în februarie 2020 - la care, probabil, mulţi cititori vor strâmba din nas -, sunt admirabile evocări ale marilor personalităţi ale Sibiului şi Clujului, Mircea Ivănescu, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Alexandru Vlad, ne amintim de jazzul de la Sibiu şi de protestele împotriva lui Ceauşescu - oameni cu pensule, care scriau, în centrul Sibiului, „Jos Ceauşescu!" şi „Jos dictatorul!" - născute din acea muzică şi din acea prietenie a serilor lungi, citim pagini, care te prind ca într-un năvod, despre încercarea autorului de a fugi peste graniţă, în 1989.

Dacă este să-i facem un reproş autorului, este acela că şi-a oprit prea devreme jurnalul, înainte să apară fotografia de la guvern, cu micul chefuleţ din biroul premierului Orban. Ştiu că Octavian Hoandră nu i-ar fi acordat mare atenţie. Nişte băieţi, care nici măcar nu ştiu să chefuiească, fumau trabuce cu mănuşi chirurgicale (ah, Tavi, ce sacrilegiu, tu care chiar ai fumat trabuce în Cuba, dar şi acasă, la Cluj, să-l vezi pe Bogdan Aurescu cum se maimuţăreşte cu trabuce!).
Şi totuşi: are dreptate autorul acestui jurnal, nu poţi sta toată ziua cu ochii în televizor, mai sunt şi cărţi pe lumea asta, şi întâlniri fondatoare, şi prieteni pe care trebuie să-i vezi sau măcar să-i auzi, cu toate că „noi trăim fiecare zi ca vacile într-un grajd cu televizoare, uitându-ne în fiecare seară la mutrele lor închipuite şi preţioase, la butonii lor scumpi, la ceasurile strălucitoare de scafandru, purtate la costum, la ifosele şi falsul patriotism afişat în fiecare seară, molfăind aceleaşi 120 de cuvinte".

Şi lucrurile mult mai grave nu vin din fumul de ţigară care se ridică de la Palatul Victoria: „Există, cu siguranţă, în vieţile tuturor oamenilor «cuminţi» din România, ceva ireal, inefabil, care îi face să reziste în faţa acestui teatru de prost gust pe care îl văd la tv., zilnic. Există ceva care îi face să reziste, să meargă înainte, chiar dacă ştiu că sunt minţiţi, cu neruşinare.

Dar cândva, într-o zi, cu toţii vor trebui să părăsească această poziţie şi să opineze. Să aleagă, cumva, pentru ei şi pentru copiii lor. Pe zi ce trece totul se degradează; cu sau fără Coronavirus se vede, într-o imagine uriaşă, falimentul clasei politice şi, ce e şi mai trist, falimentul democraţiei româneşti. E o toropeală plăcută, să trăieşti într-un ireal proteguitor şi să nu vrei, să nu poţi să alegi; sau, mai precis, să nu ai de unde să alegi".

Le rămâne cititorilor să aleagă dacă rîndurile acestea sunt realiste, catastrofice sau pun un diagnostic necruţător istoriei acestor vremuri. Personal, cred că Octavian Hoandră este fascinant în redarea amintirilor. Când ajunge la politică, îl cuprinde exasperarea şi dezgustul. Îi prefer pe amândoi Hoandră, chiar dacă, uneori, trece viaţa pe lângă noi, cei care morfolim o politică din care, dacă scuturi bine, rămân vorbe, multe vorbe, şiruri de vorbe. Poate şi urme de scrum de la un trabuc, profanat de un ministru, cu mănuşi de cauciuc.

Ovidiu Şimonca

Nota redactiei - Prefata la cartea "Jurnal de pandemie", scrisa de Octavian Hoandra si publicata in fragmente in Ziuanews, care va aparea in curand la Editura "Scoala ardeleana" din Cluj.