• Tweet

Într-o lume plină de confuzii și așteptări nerealiste, un zvon a început să circule prin străzile României: Klaus Iohannis, președintele țării, ar fi pe cale să devină noul șef al NATO. Sincer, despre Iohannis nu mai aveam ce să scriu; parcă omul nostru nu mai inspira nici măcar o virgulă, d-apoi un pamflet întreg. Dimineața aceasta, un amic din București îmi trimite un mesaj scurt și la obiect: „E oficial". Curios și ușor amuzat, îl întreb: „Ce e oficial?" Răspunsul lui m-a făcut să-mi fac semnul crucii în grabă - nu de minunile dumnezeiești, ci de emoțiile la compatrioți pe care anunțarea candidaturii le alimentează.

Voi aborda doar două aspecte care mi se par de o importanță capitală în contextul zvonurilor despre ascensiunea lui Klaus Iohannis la rangul de „gladiator al NATO". Prima este obsesia noastră națională pentru titluri - un fetiș cultural ce ne face să confundăm adesea aparențele cu realitatea. A doua este o privire obiectivă asupra atribuțiilor acestui „șef", unde s-ar putea să găsim mai multe surprize decât ne-am aștepta.

Și totuși, ce este această „șefie a NATO" despre care vorbim? Se pare că o proastă informare s-a strecurat printre rândurile poporului nostru - un popor care confundă vânzătoarele de gladiole cu „gladiatoarele" și pe cei care procura florile cu „procurorii", ca și în vestitul banc cu Bula, întrebat ce sunt părinții de meserie (Mama este gladiatoare si tatăl este procuror).

Ne pierdem adesea în labirintul titlurilor grandioase, uitând să mai cercetăm ce se ascunde dincolo de aceste etichete pompoase. Nu este un caz izolat; avem o întreagă colecție de titluri care ne fac genunchii să se îndoaie în venerație.

Să luăm exemplul „mareșalului Curții". La auzul acestui titlu, imaginația noastră zboară către câmpurile de bătălie, unde un mare militar își conduce trupele spre victorie. Însă realitatea? E doar un nene cu un baston de ceremonii, care, la fel de bine, ar putea organiza balul benzinǎreselor din Fierbinți (județul Ialomița).

Și totuși, noi românii avem o slăbiciune pentru aceste denumiri. Ne place să credem că în spatele fiecărui titlu stă o poveste epică, o aventură demnă de cel mai palpitant roman. Dar câteodată, „mareșalul" nu e decât un maestru al protocolului și al aranjamentelor florale pentru evenimente oficiale.

Așadar, când vine vorba despre posibila candidatură a lui Iohannis la șefia NATO, să nu ne lăsăm păcăliți de strălucirea titlului. Să nu uităm că dacă președintele nostru ar ajunge la cârma NATO, nu ar fi primul român care pășește pe covorul roșu al Alianței. Ba mai mult, am avea un fel de tradiție în a ne împodobi cu titluri NATO-istice.

Să ne amintim de Prințul Duda von Hohenzollern-Veringen, cunoscut și sub numele de botez Radu Duda, care a fost „Înalt Reprezentant al Guvernului pentru integrare euroatlantică" și „Membru al Comitetului de Directori ai Asociației Casa NATO" din București. Un titlu ce sună atât de nobil, încât aproape că îți vine să te înclini și să-i săruți inelul. Și apoi avem pe Mircea Geoanǎ, care deține la NATO poziția de adjunct al secretarului general (un fel adjunct al mareșalului Curții). O funcție, care dacă va face tranzitul (politic) de la Bruxelles la Cotroceni, justifică și întrebarea de ce nu ar merge și invers? Doar numai în medicină tranzitul are o direcție definită. De ce să nu devină pasajul NATO - Cotroceni - NATO o nouă tradiție? Doar din 32 de state membre, numai noi avem șefii potriviți. Niște realizări notabile, desigur, dar uneori ne lăudăm cu aceste poziții civile ca și cum am fi noi inventatorii gărzi Elvețiene sau ai Legiunii Străine.

Ne mândrim cu aceste conexiuni sau „pile" la nivel înalt fluturându-le în fața lumii ca pe niște steaguri ale succesului național. Dar haideți să fim sinceri: a avea câteva figuri proeminente în structurile NATO nu echivalează cu a fi stâlpul pe care se sprijină securitatea occidentală.

Să fim serioși, nici „gladiatoarele" din piață nu mai cred în pile. Este trist că cei mai mulți nu-l văd pe KWI al nostru a fi un adecvat șef al Alianței Nord-Atlantice. Trebuie pentru o analiză mai amplă să ne aplecăm asupra atribuțiilor unui șef al NATO și să le comparăm cu îndeletnicirile președintelui nostru. Veți vedea, că experiența sa poate fi privită printr-o lentilă cel puțin favorabilă unei astfel de funcții.

Domnul Iohannis a fost primar în Sibiu, oraș cunoscut pentru evenimentele sale teutone (de la care românii transilvăneni în secolele trecute erau oricum excluși pe regim de apartheid avant la lettre). Acolo unde alții văd doar parade și târguri, noi putem întrezări o pregătire ascunsă pentru luptele crâncene ale NATO. Cine altcineva decât un organizator de râvnite chiolhane de târgoveți petrecăreți ar putea să înțeleagă complexitatea armurilor și strategiilor militare? În fond, ce sunt manevrele Alianței Nord-Atlantice dacă nu niște „chefuri" la scară globală?

Și apoi, să nu uităm de vizitele sale în Africa, unde a fost primit cu mai mult fast decât Vasco da Gama în timpurile sale. Dacă reprezentarea oficială este un criteriu, atunci excursiile africane ale lui Iohannis ne arată clar că este omul potrivit. Nu-i așa că imaginea unui președinte român întâmpinat cu onoruri pe continentul negru ne umple inimile de mândrie și ne convinge că poate face față oricărui summit NATO? În patru state africane oamenii au făcut bășici la mâini de cât l-au aplaudat.

Să ne imaginăm un scenariu aproape real: Președintele nostru cu statură de profesor de fizică și privire de baschetbalist, ajunge să fie încoronat ca „șef" al NATO. Și, într-un gest de revenire triumfală pe scenele internaționale, decide să viziteze statele africane unde deja este vedeta.

Locuitorii acestor paradisuri pământești, care deja l-au primit odată cu ospitalitate desăvârșită, se pregătesc acum pentru o celebrare a revenirii sale mai ceva ca după un ordin dat de OMS în vreme de pandemie. „Vom tăia toate găinile și porcii!" strigă primarul capitalei Praia, din arhipelagul african Cabo Verde, cu un entuziasm molipsitor. Vor scanda „KWI" așa după ureche, crezând că este o aluzie a românilor la fructul Kiwi, cel cu coajă spectaculoasă și țepoasă, plin de conținut acru și gelatinos. Vai de ei, dar mai vai de noi la cine ne închinăm.

Nu putem exclude că un alt subiect fierbinte al momentului de la Berlin să-l fi determinat pe Iohannis să-și anunțe candidatura. Se pare că în Germania, patria eficienței și a ordinii, se discută deja despre readucerea în circuitul de apărare a buncărelor abandonate. Și cum să nu ne gândim că gladiatorul nostru, Klaus, ar putea avea un rol de jucat în această poveste?

Vizualizați-l pe președintele nostru, cu experiența sa de organizator sibian și înfăptuitor de drepturi patrimoniale istorice și nu-l tratați după lipsa sa de empatie. În timp ce oficialii Bundesrepublik-ului se frământă privind modul în care pot transforma buncărele din cluburi techno și ferme de ciuperci înapoi în fortificații militare, Iohannis ar interveni cu o soluție neaoșă:

„Am avut și noi câteva pivnițe ... uitate prin Hermannstadt; iar ... acum sunt toate palate ... retrocedate. Dar începeți mai întâi ... cu o Germanie ... educată," ar spune el scoțând din buzunar pe lângă bilețelul de pe care citește și un plan detaliat al Sibiului medieval. „Aceste buncăre nu sunt ... pentru petreceri ... techno sau pentru Agaricus ... bisporus, ... ghinion! Este timpul să le ... reîntoarcem Alianței ... Primele șase le rezolv ... eu ... prin meditații!" Cu siguranță experiența sa în rezolvarea disputelor imobiliare sibiene îl califică pentru a pregăti NATO de potențiale conflicte viitoare.

De aceea, celor care îi reproșează că pentru o astfel funcție de maestru de ceremonii nu stăpânește nicio limbă, că ar vorbi germană cu accent de bișnițar de televizoare color de după Revoluție și că ar scrie „mi-au" cum face pisica - vorba lui Vadim Tudor - le spun hai bâști!

Doar că după ce s-a însărcinat singur în eprubetă („România m-a însărcinat") mai trebuie să așteptăm nouă luni, ca să vedem ce iese și apoi să-i tăiem moțul.

Radu Golban