• Tweet

La Dallas, în ajunul comemorării a douăzeci și cinci de ani de la 9/11, Donald Trump a urcat pe scena convenției republicane și a cerut sălii să ridice mâna dreaptă. Nu pentru un jurământ de credință față de Constituție, ci pentru unul de loialitate față de el:

„Îi jur celui mai mare președinte din istoria Statelor Unite, care ne iubește atât de mult, încât abia mai putem respira, că voi ieși la vot împreună cu familia și prietenii mei. O voi face, indiferent de situație. Nu-mi pasă dacă sunt înscris pe liste sau nu. Voi încerca să trișez la maximum, exact cum fac ei [democrații]." În cadrul aceleiași convenții, Trump a promis fiecărui american adult un cec de cinci mii de dolari, condiționat de păstrarea controlului republican asupra Congresului la alegerile din noiembrie. Pe cât de nepotrivit și nedemocratic pare acest spectacol, pe atât de reprezentativ este pentru felul în care mita și minciuna au devenit instrumente definitorii ale politicii americane, atât interne, cât și externe. Donald Trump nu le-a inventat, a renunțat doar la o bună parte din efortul de a le mai ascunde.

Criticile la adresa lui, ubicue în presa internațională, sunt justificate. În plan intern, scumpirile, mai ales cele ale carburanților, contrazic promisiunea prosperității, iar măsurile uneori exagerate luate împotriva imigranților nu dau roadele promise. În plan extern, în locul soluțiilor rapide de pace promise pentru Ucraina și Gaza, promisiuni ce i-au câștigat lui Trump al doilea mandat, americanii au primit încă un război, de data aceasta cu Iranul. La un sfert de secol de la 9/11, evenimentul definitoriu al politicii externe americane în secolul XXI, asistăm astfel la un nou război pornit de SUA împotriva unei țări pe care mai puțin de un sfert dintre americani o pot localiza pe hartă (conform unui sondaj Morning Consult și Politico din 2020).

Comemorarea 9/11 aduce în fiecare an în atenția publică dezbaterea referitoare la adevărații organizatori ai acestui atac. Nu voi relua această discuție aici, definitoriu este că oricum această dezbatere rămâne relevantă anual, iar motivația ideologică de apărare a democrației împotriva unor atacuri teroriste independente ce au surprins cel mai puternic stat din lume nu este suficientă pentru publicul larg. Iar dacă atentatele din septembrie 2001 au ucis aproape 3000 de oameni, războaiele ce au urmat au ucis cel puțin 4,5 milioane de oameni conform estimărilor proiectului Costs of War de la Universitatea Brown.

Întrebarea cea mai pertinentă pentru publicul larg atunci când vine vorba de un război este "de ce?" Oamenii sunt dispuși să moară protejându-și țara, ideologia, stilul de viață, etc., dar trebuie invocat un motiv destul de convingător. Iar într-o țară ce se definește drept democrație, deci dispune teoretic de un peisaj media complet liber, justificația unui război ar trebui să fie una foarte clară, "bulletproof", cum spun americanii. Interesant este însă că, în ciuda acestui fapt, americanii s-au bazat și se bazează pe crearea unor narațiuni clar false, asemenea lumii autoritare. Războiul din Irak nu a fost primul război american "inventat", există o istorie lungă de astfel de războaie. Cireașa de pe tort, în opinia mea, este războiul din Vietnam, intervenția americană fundamentându-se pe o minciună propagată de președintele Lyndon Johnson cu ajutorul tuturor senatorilor și congresmenilor americani (mai puțin doi). Și acela a generat zeci de mii de morți americani și milioane de morți vietnamezi, cambodgieni și laoțieni.

Dar după 9/11, metoda de manipulare a maselor a întrecut cu mult performanțele precedente și a căpătat o justificare suficient de largă încât să supraviețuiască oricărui eșec: „războiul împotriva terorii". Sintagma în sine este înșelătoare. Teroarea nu e un inamic, e o tactică, iar un război împotriva unei tactici nu are nici frontiere clare, nici un moment verificabil al victoriei, ceea ce îl face propice pentru o extindere la infinit. Formula administrației Bush a devenit astfel un mecanism de întreținere a fricii: dacă amenințarea poate apărea oriunde și oricând, intervenția poate fi justificată oriunde și prelungită oricât.

Însăși selecția dușmanilor Americii în urma atentatelor arată puterea acestei minciuni: cincisprezece dintre cei nouăsprezece atacatori din 2001 erau cetățeni saudiți, iar legăturile lui Osama bin Laden erau mult mai strânse cu Riadul decât cu Kabulul. Washingtonul a ales totuși să lovească Afganistanul, apoi Irakul, două țări fără nicio implicare directă în atac, în timp ce Arabia Saudită, aliat strategic și furnizor de petrol, a rămas neatinsă.

În cazul Irakului, construirea narativei false a fost adusă aproape de nivelul de artă. Administrația Bush a prezentat drept certitudini informații despre armele de distrugere în masă și a sugerat o colaborare între Saddam Hussein și al-Qaeda pe care datele disponibile nu o susțineau. Nu putem ști cu siguranță câți dintre congresmenii care au autorizat folosirea forței cunoșteau denaturarea informațiilor și câți fuseseră ei înșiși convinși de prezentarea alarmistă a administrației Bush. Sub conducerea lui Obama, justificarea s-a rafinat, iar războiul cu drone a fost prezentat drept o formă chirurgicală, aproape sterilă, de a purta conflictul, suficient de precisă încât publicul american să nu mai fie nevoit să se gândească prea mult la victimele care au continuat să apară.

Trump a moștenit această libertate de acțiune și a împins-o mai departe. Atacurile americano-israeliene din 28 februarie au deschis războiul cu Iranul fără o autorizare prealabilă a Congresului. În iunie, Congresul a adoptat o rezoluție prin care cerea încetarea implicării militare; în iulie, Trump a notificat reluarea ostilităților, încercând să justifice o nouă perioadă de acțiune fără aprobare legislativă. Administrația Trump a încercat să convingă populația americană de necesitatea acestui război invocând pericolul nuclear. Neavând succes, a recunoscut apoi de mai multe ori că interesele materiale primează de fapt, încercând să facă apel la partea pragmatică a publicului american. În cazul Irakului, dimensiunea resurselor naturale a fost recunoscută de generalul John Abizaid, șef al Comandamentului Central american în timpul războiului din Irak, doar în 2007.

Pentru ce este nevoie de această minciună? Ce beneficii au adus aceste războaie constante din ultimii 25 de ani Americii? Nu putem spune că vreunul dintre războaiele americane ale acestui secol a avut succes. Putem afirma însă că între anii fiscali 2001 și 2020, Lockheed Martin, Raytheon, General Dynamics, Boeing și Northrop Grumman au împărțit peste 2,1 de trilioane de dolari în contracte totale cu Pentagonul, cheltuind în aceeași perioadă 2,5 miliarde de dolari pentru lobby. Asta fără să calculăm și veniturile rezultate pentru restul tipurilor de companii ce beneficiază, adică Big Oil, Big Tech și marile firme de consultanță.

Asta ne aduce la promisiunea dividendului de cinci mii de dolari în plină campanie electorală. Costul pentru SUA ar depăși trilionul de dolari, iar veniturile vamale invocate drept posibilă sursă de finanțare nu l-ar acoperi. Chiar președintele republican al Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, a precizat că plata necesită aprobarea Congresului. Trump vorbește însă despre bani publici ca despre o recompensă personală pe care o poate oferi americanilor dacă partidul său câștigă. Putem înțelege aici că și dacă se va angaja în urma unui eventual conflict să ofere doar o zecime din sumă, o va face cu ajutorul prietenilor lui directori la toate aceste mari companii, care apar anual la dineuri la Casa Albă de la 9/11 încoace, oricare ar fi administrația.

9/11 a devenit astfel simbolul instrumentalizării fricii, o tehnică bine cunoscută de multe secole, ce generează o lipsă de claritate în gândirea cetățenilor, care acceptă astfel orice pentru a ajunge la o promisă siguranță. Să nu uităm că la 26 octombrie 2001 a fost promulgată legea PATRIOT, care în mod foarte patriotic i-a supus pe americani amenințării perchezițiilor fără mandat și operațiunilor de supraveghere secretă în masă. După ce cetățenii acceptă o dată că o amenințare justifică restrângerea drepturilor, este suficient ca puterea să redefinească amenințarea pentru ca excesul de zel atunci când vine vorba de siguranța Americii să fie în continuare justificat.

Explicația nu stă doar în cinismul celor de la conducere, ci și în confortul unei anumite versiuni a realității. Atacurile din 2001 au fost prezentate americanilor drept expresia unei uri abstracte, înapoiate și ilogice față de libertate și democrație. Mult mai greu de discutat era felul în care decenii de intervenționism în Orientul Mijlociu alimentaseră ostilitatea față de Washington. A examina această relație nu înseamnă a justifica o crimă, ci a refuza explicația comodă potrivit căreia propria politică externă nu ar avea niciodată consecințe. Oare deveniseră arhitecții discursului politico-mediatic american atât de iscusiți în secolul XXI sau oamenii atât de dispuși să creadă minciunile ce îi scuteau de o asemenea examinare și îi convingeau de un viitor idilic definit de libertate, pace și de siguranță livrate de conducere?

Am vrut să reamintesc astfel că Donald Trump, oricât de diferită ar fi conduita lui publică, reprezintă o continuare a aceluiași tipar al ultimilor 25 de ani. Trump este într-adevăr mai cinic și mult mai puțin preocupat să păstreze aparența unei conduceri responsabile a lumii, pentru că înțelege că SUA a pierdut deja lupta pentru întâietate: prefăcătoria nu își mai are rostul și nu îi va mai câștiga voturi. Predecesorii săi cereau încredere în numele democrației, al aliaților și al unei ordini internaționale pe care pretindeau că o apără, fiind obligați astfel să dea socoteală publicului când încălcau vreo regulă a sistemului internațional creat de Occident. Astăzi este evident că, în lipsa angajamentului SUA față de normele pe care chiar americanii le-au impus, legea internațională nu are, momentan, nicio putere. Iar în condițiile amiciției fățișe a administrației prezidențiale cu șefii celor mai puternice și înstărite companii ale lumii, și legea internă devine insignifiantă. Franchețea lui Trump nu este o schimbare de fond, ci o reprezentare a eșecului proiectului hegemonic liberal, la un sfert de secol după evenimentul ce era menit să îl salveze.

În încheiere, trebuie să menționez că nimic din toate acestea nu este, totuși, o particularitate exclusiv americană. Mita și minciuna nu se opresc la granițele Statelor Unite; sunt instrumente ale politicii oriunde s-ar practica ea. George Orwell scria că "politica însăși e o masă de minciuni, evaziuni, prostie, ură și schizofrenie". Iar Nikita Hrușciov, de partea cealaltă a Cortinei de Fier, spunea aproape același lucru: "politicienii sunt peste tot la fel, promit să construiască un pod chiar și acolo unde nu există niciun râu". Pentru o țară care și-a revendicat dreptul de a conduce lumea în numele superiorității propriilor valori, acceptarea acestui adevăr ar fi putut fi fatală. Astăzi însă putem privi acest abandon al tradiției de cosmetizare a adevărului ca un prim pas al americanilor în acceptarea formală a unei noi ordini mondiale.

Daria Gușă